Întâlniri providențiale

Viața omului e urcuș, unul pe trepte, pășite una câte una, căutând înaltul, adică împlinirea, pârguirea ființei, înmulțirea talantului. Deși unii dintre semenii noștri, mai vanitoși poate, ori nedeslușitori ai tâlcurilor, sunt încredințați că suișul existen­țial, cel în care poți spune că nu ai făcut degeaba umbră pământului, este doar rezultatul strădaniilor proprii, în realitate nu-i deloc așa. Noi suntem însoțiți în această călătorie de cei grijitori ai rostuirii destinului. Ne modelăm ca personalitate sub lumina celor hărăziți de Domnul să fie modele. Nu-s câtă frunză și iarbă și nu ies în cale la tot pasul. Sunt chemători și doritori de emuli și se bucură când descoperă în făpturile cele fragede pământul sufletesc în care semințele aruncate pot să încol­țească, să crească și să rodească roada cea bună. Călăuzitorii aceștia, de care avem nevoie mai ales când ne arătăm în luminișurile vieții, au rostul lor binefăcător în tot timpul sortit. Dar nu oricine poate avea parte de călăuzire pe drumul devenirii, ci doar cei care au darul uceniciei și vocația căutării Luminii. Aceștia simt dorința vitală a cuminecării, a culegerii, de timpuriu, a nectarului din „corola de minuni a lumii”. Nu se satură niciodată să asculte, să soarbă ceea ce-i prețios și să tragă folos, zidindu-și temeinic ființa din aceste comori, spre a adăuga apoi și ei, în vreme, pe cele ce vor fi izvodul lor. În acești pământeni tălăzuiește o neodihnă a descoperirii, o putere a uimirii, o înțelegere a alcătuirii ca om în toată puterea cuvântului, dar și un simț al cernerii binelui de rău, al valorii de nonvaloare, adică acel spirit critic ca rod al acumulărilor necontenite, ce ne ajută să nu călcăm strâmb.

M-am gândit la toate acestea având în minte felul în care s-a rânduit crugul Vlădicii Timotei, de la copilandrul Cristinel-Gabriel, odras­lă a unor gospodari vrednici și Pâinea lui Dumnezeu din Rădășenii Fălticenilor, la ierarhul care tocmai a străbătut primul deceniu de slujire arhierească. Cei dintâi sfetnici i-au fost, cum era firesc, Elena și Miron, părinții, plămadă a bunătății și bunei-cuviințe a clasei lor sătești. Ei, oameni credincioși, cu frica lui Dumnezeu, l-au luat cu dânșii la biserică duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare, oferindu-i din acei zori de trăire un model de viețuire, cel creștin-ortodox. Și această devreme așezare în matca cea mănoasă și-a arătat semnele. Copilul însuși simțea lăcașul cel sfânt ca pe un să­laș tămăduitor. Găsea, ascultând slujbele, mângâiere a durerii ce nu-și găsise alinare, aceea a pierderii fratelui mai mic, Dănuț. Stând rugător în fața Altarului, îngenunchind, rostind „Crezul” și „Tatăl nostru”, parcă își regăsea într-o îmbrățișare de la pământ la cer fratele cu aripi de înger. Când părintele Ilie Ilisei, parohul familiei Aioanei la mutarea din Rădășeni la Fălticeni, l-a primit în Altarul Bisericii Fălticenii Vechi, auzindu-i bătaia inimii, avusese sen­zația că era în al nouălea cer. Acolo, zi de zi, un mugure se pregătea de înflorire. Visa în taina tainelor să fie cândva asemenea acestui rugător aspru, dar mistuitor oficiind. Multe dintre trăsăturile duhovnicului de mai târziu își au rădăcinile în acel atunci. Încununarea acestor împăr­tă­șiri de duh s-a petrecut în 13 noiembrie 1977, ziua când Cristinel- Gabriel rostuia 11 ani. A primit de la părintele Ilie misiunea de a purta cârja Mitropolitului Teoctist, viitorul Patriarh, care săvârșea re­sfin­țirea bisericii, operă ctitoricească a preotului Ilisei într-o împreunare fră­țească cu credincioșii săi, între care la loc de frunte s-au aflat Elena și Miron Aioanei.

Nevoia de modele devenise de atunci un modus vivendi. Și Dumnezeu îi scotea înainte acei oameni luminați de care avea trebuință. Se petreceau ca într-o poveste întâlniri providențiale, ce aveau să lase pece­țile lor de neșters. Le rânduia Dumnezeu prin firea căutătoare și nesă­țios curioasă a celui pe care-l alesese să-i fie slujitor. La Fălticeni, sub acest semn au fost ceasurile de neuitat în care a avut privilegiul de a fi în preajma unui mare spirit al locului și al țării, Vasile Lovinescu. Contactele acestea cu aristocratica familie Steliana și Vasile Lovinescu i-au deschis orizonturi și l-au încurajat în atingerea emancipării spirituale. Dulceața acelor ore de cultură și civilizație dăinuie și azi și vlădica le evocă cu nostalgie și bucurie în slove reverențioase. Au urmat lecțiile de la Seminarul de la Mănăstirea Neamț. A izbutit să fie admis la această școală, la care aspira ca la un tărâm visat, grație admirabilului protoiereu Gheorghe Baltag, figură iconică de preot din alte vremi. La seminar a avut norocul unor profesori tobă de carte, meșteri în modelarea celor care îmbrățișau în vremuri potrivnice deprinderea pastorației. Părintele arhidiacon Ioan Ivan, un cărturar cu glas de clopot voievodal, director al seminarului, părinții profesori Constantin Cojocaru, istoric cu panaș, pătimaș al documentului de la care trebuie să pornească orice cercetare, Teoctist Caia, slavist, au fost semănători iscusiți. Deși severi, aceștia și alții aidoma lor au câștigat repede un loc în inima novicelui. Se întoarce spre ei și spre această etapă determinantă a formării cu recu­noș­tință, căreia îi dă chip prin pome­nire în rugăciune ori evocare în slove măiestrite și cu rară extracție a sentimentului. La fel procedează și cu dascălii de la Fălticeni, de la Liceul „Nicu Gane”, unde a urmat prima parte a școlii secundare (1981-1983). De frumoasă amintire a rămas pentru elevul Aioanei profesorul de limba și literatura română Gheorghe Butnaru, inspirator în mânuirea cuvântului, ce avea să-și arate expresia originală prin râvna la care îl îndemnase magistrul, ce-i fusese și pildă de verticalitate morală.

Seminaristul nu se mulțumea doar cu ceea ce școala îi oferea. Năzuia la mai mult. Umbla pe poteci către sihaștri, veritabili viețuitori ai Patericului românesc, și era fericit să-i asculte. La poarta monahului cel paradigmatic, azi trecut în rândul sfinților, Cleopa Ilie, a bătut cu oleacă de curaj, știind că îi va câștiga bunăvoința când îi va spune că e de la Rădășeni, așezare cu care acesta avea o trainică legătură sufletească; rădășenenii sărindu-i în ajutor în momente de cumpănă, cum a fost cel al refacerii Paraclisului Sihăstriei, mistuit de un cumplit pojar, iar Cuvioșia Sa, la rându-i, a revărsat cu îmbelșugare asupra satului și credincioșilor din Rădășeni puterea rugăciunii inimii, atinsă prin viața sa sfântă. La Sihăstria a mai trăit o revelație a sacralității mo­na­hicești, cunoscându-l pe Paisie Olaru, și el trecut în Sinaxar. În popasurile acelea desfătătoare a mijit în adâncul cel mai adânc al ființei vrerea de a se încredința lui Hristos prin monahism. Le-a mulțămit mai târziu, grijindu-se generos de apa­riția unor cărți-omagiu. Privea roată și unde adulmeca o prezență de Car Mare pe cerul spiritualității, într-acolo se îndrepta grabnic și miraculos i se îngăduia ceas de mirabil divan. La Mănăstirea Văratec gustase din mierea înțelepciunii și vastei culturi ale academicianului Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ce-și petrecea mare parte din an în casa Vlădicului Pimen Zainea și a preotului Roman Braga, găzduită la început de maica Benedicta Braga și apoi de ucenica ei, Eufrosina Jescu. Ce răsunet îi străbătuse făptura în palatul Vlădicii Partenie Ciopron, pregustând vorbirea arhimandritul Bartolomeu Anania! Cuvânt măiestru cu fir de argint și clipocit de izvor din creieri de munte. Înmărmureai la auzul unui glăsuitor al învățăturilor scripturistice fără de seamăn. Gândul îi zburase; ce cutezanță!, la momentul călugăririi sale. Firul de iarbă ieșise la lumină. Se hotărâse, după deliberări nu ușoare, să fie monah. Momentul botezului întru nașterea în monahism se apropia. Și-ar fi dorit tare mult, dar, oare, nu mergea prea departe?, ca slujba, tunderea în monahism, să o săvârșească arhimandritul Bartolomeu. Sub protia lui, era convins, avea să pornească încrezător, cu nădejdea biruinței, pe această vie golgotică. Dumnezeu a rânduit ca întocmai să se întâmple și, primind botezul, tânărul monah a intrat, cum avea să se adeverească, pe o „cale regală”.

Chemat la Iași, ca slujitor la Catedrala Mitropolitană, de Mitropolitul Daniel, dinamicul ierarh, făptuitorul cu vocație ctitoricească și ziditor într-un moment de însemnătate capitală pentru Biserica Ortodoxă din acei ani ’90, ani de început de nou capitol de istorie, diaconul Timotei Aioanei a mai avut șansa unor mentori admirabili. Cel dintâi a fost Marele Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane de la Iași, Partenie Apetrei, cu metania tot la Mănăstirea Neamț. Adept neînduplecat al tipicului, al respectării neștirbite a datoriei, de la care nu îngăduia un rabat cât de mic, acest călugăr nepereche era un protopsalt din cei mari. Adică omul cel mai potrivit să-l șlefuiască pe slujitorul de har, ce avea să devină Vlădica Timotei. Calitățile sale vocale, dulceața glasului, pasiunea pentru Psaltichie se iviseră la Fălticeni, apoi se manifestaseră la Neamț, dar acestea au căpătat strălucire datorită acestui mare promotor al cântului în slava bizantină, care a fost arhimandritul Partenie Apetrei. Nu era un mentor confortabil. Parcă i-ar fi stat mai bine în Oștire. El era oștean al Domnului și cartul său se întrupa în neadormita clipită. L-a îndrăgit și prețuit. Constituie un reper pentru o viață. Cântul cel meșter, ce împodobește slujirea ierarhului Timotei, e urzit la umbra acestei mari figuri a Bisericii.

Sigur, colaborarea ca diacon, arhidiacon, apoi arhimandrit și exarh cu Mitropolitul Daniel s-a dovedit dintru început benefică și a avut drept rezultat palpabil creșterea sa pe tărâmul cârmuirii credincioșilor. Procesul acesta s-a desă­vârșit la București, unde l-a urmat pe Patriarhul Daniel, care i-a dat misiuni de mare răspundere, de la Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale la Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureș­tilor și Superior al Așezămintelor Românești din Țara Sfântă, spre a culmina cu alegerea sa de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, cu titulatura Prahoveanul. Personalitatea de om de cultură a Vlădicii Timotei s-a cristalizat în mediile academice de la Iași și București, în climatele cărora s-a consacrat el însuși ca un vector. Se poate vorbi de rânduirea sa în tagma cărturarilor cetății printr-o lucrare râvnitoare, ce împletește curiozitatea științifică, de istoric de o factură specială al Bisericii, cu un condei tot mai meșteșugit de la un an la altul.

Am lăsat la urmă, ca o încheiere firească, întâlnirea providențială cu Patriarhul Teoctist. E, poate, odorul său cel mai de preț. Seamănă ca două picături de apă, cu proverbiala lor blândețe, bunătate, cuviincioasă purtare. Îi aureolează pe amândoi, fiecare cu meritele și rolul jucat în viața Bisericii. Sigur, Patriarhul Teoctist rămâne capul cel de mare ispravă al Ortodoxiei românești. Vlădica Timotei e plinitor exemplar de rosturi acolo unde Biserica l-a chemat. Dar și unul, și altul, sub veșmintele cele strălucitoare hărăzite de Pronie, au rămas monahi în fibra cea din cuibarul ființei. E poate elogiul cel mai înalt ce poate fi adus ierarhului care rotunjește un deceniu de arhierie și 35 de ani de la tunderea în monahism. Se luminează grăitor în plinătatea înțelesu­rilor din cuvântul rostit la slujba de călugărire de arhimandritul Bartolomeu Anania, care, spre final, luând parcă un voal de pe privirea novicelui, zicea: „... un înger vine din cer, de sus, dar zboară cu capul în jos, ca și când s-ar prăbuși, așa cum orice pasăre zboară din înaltul cerului spre spicul ierbii. Este un zbor invers, dar acesta este zborul misiunii, al ascultării”. Aceasta fost-a pravila în curgerea existenței Preasfin­țitului Timotei Prahoveanul.