Profesoara Mioara Gabriela Gafencu, un exemplu de excelență

Într-un text dedicat Sfân­tului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, am găsit o notă subsidiară în care se vorbea despre virtute - „ἀρετή“ - în sensul de „excelență”. Această perspectivă, desprinsă din bogăția scrierilor marilor Părinți ai Bisericii, în special ale Părinților pustiei, dezvăluie un nivel înalt al practicării virtuților creștine. Traducătorii acestor opere au comparat de­seori idealul spiritual cu excelența atinsă într-un domeniu de perfor­manță umană.

Adesea, culmile excelenței umane sunt evocate în diverse creații sau activități remarcabile. Ele se manifestă, spre exemplu, în rezultatele deosebite ale marilor sportivi sau în realizările elevilor și ale studenților care se disting printr-o activitate academică excepțională, triumfând la olimpiade sau concursuri națio­nale și internaționale.

În aceeași notă a excelenței, admirăm virtuozitatea muzicienilor, sensibilitatea artistică a literaților, inspirația pictorilor, priceperea desăvârșită a medicilor sau dăruirea profundă a profesorilor cu adevărat vocaționali. Aceste exemple devin expresii concrete ale unei trăiri ce îmbină talentul cu dedicarea și munca asiduă, generând frumusețe și valoare pe multiple paliere ale vieții.

O astfel de excelență, o per­for­manță de neegalat, este întruchipată de o profesoară de limba și literatura română, scriitor dăruit și erudit cărturar al cetății, ale cărei viață și carieră s-au desfășurat de-a lungul a aproape șase decenii într-un oraș de provincie din ținutul Sucevei, Fălticeni.

Pe bună dreptate, respectiva urbe a fost numită de marii scriitori ai țării „Florența românilor”, pentru că în acest spațiu s-au întâlnit, în trecute vremuri, numeroase personalități culturale, ale căror dialoguri se păstrează până astăzi, la fel cum odinioară străluceau în nemuritoarea și efervescenta Florență...

În acest oraș, s-au întâlnit în decursul anilor mulți oameni hăruiți de Dumnezeu, care au oferit semenilor exemple de slujire în diferite domenii. Între ei s-a așezat întru neuitare și apreciata profesoară de litere Mioara Gabriela Gafencu din Fălticeni (1937–2024). Mărturia și rânduirea în rama recunoștinței a acestei personalități lingvistice și culturale reprezintă și pentru mine o îndatorire de suflet, care merită creionată cu acuratețe, așa cum se cuvine.

Am întâlnit-o la începutul anilor 80. Coordona, împreună cu alți câțiva profesori de limba și literatura română, un club de literatură cu o istorie de aproape un veac, un cenaclu literar - numit o vreme Eugen Lovinescu, altădată Prietenii culturii - care continua să mențină, într-o perioadă crâncenă pentru cultura și școala românească, preocupările unor înaintași de înaltă ți­nută. Respectiva activitate se des­fășura în pofida multor res­tric­ții, a unei cenzuri nedrepte și a urmăritorilor constanți, care încercau să restricționeze activitatea profesorilor de elită. La întâlnirile cenaclului literar care funcționa în Liceul „Nicu Gane”, devenit între timp colegiu națio­nal, se organizau seri culturale, se citea poezie și proză, iar elevii care reușeau să învețe versuri reprezentative erau chemați să le recite în fața publicului, la diferite serbări. Cele mai multe dintre celebrări aveau legătură cu zilele importante din acele vremuri.

Periodic, în spiritul celebrării valorilor culturale, se organizau simpozioane și comemorări dedicate personalităților marcante ale literaturii române, ale căror vieți și creații au fost legate de întregul ținut fălticenean, nu doar de urbea pitorească de pe malurile Șomuzului. Într-o astfel de împrejurare am cunoscut-o pe distinsa profesoară Gabriela Mioara Gafencu. Avea deja peste 20 de ani de activitate didactică. Soțul ei, profesor de istorie, a fost pentru câțiva ani director al Liceului „Nicu Gane” și apoi inspector general școlar, reîntors pentru scurt timp la Fălticeni, îndată după evenimentele din 1989. A plecat fulgerător din această lume în anul 1990, lăsând în urmă o carieră promi­țătoare și o viață care ar fi putut dărui încă multe Școlii româ­nești.

Mioara Gafencu emana o pre­zență charismatică, parcă desprinsă din poveștile de odinioară, o aură în care pasiunea pentru cunoaștere și frumusețea spiritului se împleteau armonios. Pe de o parte, era dascălul dedicat, profund ancorat în disciplina pe care o preda, iar pe de altă parte o admiratoare ferventă a artei, a dialogului viu și a frumosului în toate formele sale. Își dorea, cu orice prilej, să insufle energie și să creeze o atmosferă vibrantă în jurul său. Atât domnia-sa, cât și alți colegi profesori ai aceleiași perioade, când descopereau la elevii lor anumite vocații, chiar în fază incipientă, îi invitau la întâlnirile cenaclului. Poate era greu de observat pasiunea pentru literatură în cazul unui tânăr de clasa a IX-a, a X-a sau chiar din cursul superior, dar treptat unii dobândeau cunoștințe și, mai ales, descopereau dorința de a explora și de a afla marile taine ale beletristicii, cu tot ce înseamnă arealul bogat al acestui domeniu.

După trecerea mea prin liceu, legătura cu profesoara Mioara Gafencu a fost sporadică. Am întâlnit-o de câteva ori, până când, într-o zi, dumneaei a poposit în Catedrala Mitropolitană din Iași. Nu ne văzuserăm de ceva vreme. De aceea, la început nu m-a recunoscut. Era în anii ’90…

A fost uimită când un slujitor din cunoscuta bazilică a Moldovei a abordat-o și chiar i-a amintit câteva lucruri, vădind o asociere mai veche. Am asistat cu emoție la uimirea ei, dublată de bucuria mea sinceră, întrucât acea întâlnire neașteptată a reînnodat firul legăturilor din anii de liceu. Așa a avut loc acea revedere „după 20 de ani”, potrivit expresiei lui Dumas din literatură.

Peste timp, reîntâlnind-o pe doamna Mioara Gafencu la Fălticeni, la Rădășeni sau în alte locuri, am observat preocuparea constantă a domniei-sale pentru orașul Fălticeni, al cărui cetățean de onoare a devenit către sfârșitul vieții, ca un semn firesc de recu­noaștere a activității și a strădaniilor ei.

Fiind o lingvistă pasionată și experimentată, era întotdeauna dispusă la dialog și comunicare, împărtășindu-și, cu generozitate, vastele cunoștințe de limbă și literatură română. În ultimii ani de viață, deși se afla la o vârstă ve­nerabilă, recita cu aceeași pros­pețime versuri din marii poeți. Era oricând gata să susțină alocuțiuni, discursuri, la vreo lansare de carte ori la vernisajul unei expoziții, la comemorări și momente festive.

Memoria faptelor, a numelor și a vechilor întâmplări din dumbrăvile minunate era mereu proaspătă.

Prin stăruința sa au fost realizate câteva lucrări care pun în lumină istoria unor locuri din Fălticeni, case celebre, despre care cei mai mulți nu știau nimic.

Acestora li s-au adăugat evocările unor devotați profesori fălticeneni, unii celebri, alții abia pomeniți acum, la un număr important de ani de la trecerea lor prin școlile urbei și prin viață. Pentru toate acestea, o consider pe profesoara Mioara Gabriela Gafencu o adevărată candidată la titlul de excelență, un model de performanță ce merită nu doar prețuit, ci și de urmat, cu profundă recunoștință.

Astfel de exemple care au slujit cu devotament cultura literei fine până în apropierea apusului vârstei de 88 de ani reprezintă adevărate comori ale spiritului. Aceste persoane, daruri neprețuite ale lui Dumnezeu, sunt binecuvântări pentru universul școlii, pentru comunitate și, de ce nu, pentru întreg ținutul aflat la poalele Munților Stânișoarei.

Acolo unde potecile sadoveniene șerpuiesc prin povești și istorie, sub ocrotirea istoricelor mănăstiri Probota, Slatina, Râșca și altele asemenea, astfel de oameni devin izvoare de lumină spirituală. Ei întrupează legătura dintre tradiție și modernitate, dintre educație și cultură, inspirând generații întregi să păstreze vie flacăra cunoașterii și a frumosului.

Oamenii care se jertfesc până la capăt nu cunosc risipa de timp, căci fiecare clipă a existenței lor devine o ofrandă adusă celor din jur. Chiar și în anii pensiei, la fel ca în timpul petrecut la catedră, continuă să dăruiască discipolilor, foștilor colegi de cancelarie, unii remarcabili, alții obiș­nuiți, fragmente prețioase din universul lor interior.

Sunt adevărați oameni de vo­cație, ale căror vieți devin exemple de dăruire necondiționată. Prin cuvinte, gesturi și fapte, ei oferă frânturi din sufletul și inima lor, construind punți de lumină către ceilalți, dar mai cu seamă către generațiile viitoare. Moștenirea lor nu se măsoară doar în cunoș­tințe transmise, ci și în inspirația profundă pe care o lasă în urma lor, ca o pecete de noblețe, frumu­sețe și dărnicie spirituală.

Aceste rânduri se îndreaptă către ținutul Fălticenilor, cu regretul că nu am fost acolo, lângă o mare profesoară...

Un amurg târziu... Nădăjduim să treacă repede noaptea... Să nu fie prea lungă... Așteptăm, plini de nădejde, ziua cea mare a Învierii!