175 de ani de la nașterea lui Eminescu şi 240 de ani de la martiriul lui Horia, Cloșca și Crișan

În 15 ianuarie 2025 se împlinesc 175 de ani de la nașterea omului deplin al culturii române: Mihail Eminescu. În anul 2010, Parlamentul României a declarat, prin Legea 238, Ziua Culturii Naționale în data de 15 ianuarie. Tot anul acesta se vor împlini, în 28 februarie, 240 de ani de la martiriul din anul 1785 al celor trei conducători ai Răscoalei: Horia, Cloșca și Crișan. Prin poezia „Horia, bădia Mihail”, el însuși fiind o sumă lirică de voievozi, și-a adus omagiul său față de jertfa lui Vasile Ursu Nicula, Regele neîncoronat al Daciei, cum l-a numit Ioan Alexandru în poezia „Horea Craiul”: „N-a fost încoronat niciodată/Pe cât scăldat în sânge roată”.

În urma morții lui Aron Pumnul (ianuarie 1866), în casa căruia crescuse, Mihail Eminescu a părăsit frumoasa Bucovină pentru a merge spre locul de formare a dascălului său de suflet: Blajul. Acolo s-a interesat de oamenii și evenimentele de la 1848 și a cules primele date pentru romanul „Geniu pustiu”, redactat la București și Viena. Ceea ce a determinat scrierea volumului a fost proclamarea și instaurarea regimului dualist, austro-ungar, în 1867, care a desființat autonomia Transilvaniei, integrând-o în Ungaria și a impus tuturor națiunilor din partea de răsărit a Austriei legile diabolice maghiare, care le lipsea de orice perspectivă de dezvoltare proprie și presupunea transformarea românilor într-o masă de sclavi.

Acțiunea romanului e de fapt o cronică a faptelor de luptă ale lui Iancu și ale moților săi, deciși să-și apere libertatea cu arma în mână. Astfel, Eminescu ne înfățișează o adevărată icoană a Revoluției de la 1848 sau, cum spunea Perpessicius, un jurnal al revoluției. O însemnare - Iancu, Axente și Balint - făcută cu roșu la fila 48 a manuscrisului ne încredin­țează că eroul lui Eminescu era Avram Iancu, chiar dacă în roman autorul nu îl numește așa.

O altă însemnare făcută pe unul dintre manuscrise - Doja, Horia și Iancu - viza o reconstituire amplă a mișcărilor iobăgești din Transilvania, de la 1514 până la 1848. Astfel, poezia „Horia” ni-l înfățișează pe martir ca înaintașul care îl anunță pe Avram Iancu și e reperul cel mai eclatant al stării de nemulțumire colectivă și deopotrivă cea dintâi reacție a poetului vexat și oripilat de afrontul adus neamului românesc transilvan prin dualism. Dovada este certă, deoarece poezia e datată 1867.

Anticipând cinstirea memoriei la momentul centenarului din anul 1885, Eminescu a reînviat în 1867, când avea doar 17 ani, icoana lui Horia, deschizând seria unor viitoare Horiade; iar prin „Geniu pustiu”, adică vis neîmplinit, e înviată icoana lui Avram Iancu, căci moștenirea lui Horia a fost preluată și pusă în practică de Avram Iancu.

Geneza şi fondul poeziei

Tabloul istoric începe cu o „miș­care” de sus în jos, de la lună spre Ardeal: „Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine”. În poezie, luna este personificată, căci privește și are sentimente: i-e rușine.

Dacă omul este cununa creației lui Dumnezeu, Horia este cununa Carpaților (personificați și ei: gândesc și vorbesc) în jurul cărora stă românitatea: Horia pe-un munte falnic stă călare: o coroană sură mun­ților... Un vechi Carpat îl recunoaște de Împărat, încununat cu razele lunii diadem de rege. Gândirea lui Horia depășește înălțimea zborului vulturilor: Și un stol de vulturi muntele-ncongior, ajungând la zeul Joe ori în Univers la Jupiter. Horia este asemănat de Eminescu cu zeul Joe din mitologia romană sau Jupiter Caelestis (Cerescul), Jupiter Fulgurator (Fulgerul), Jupiter Tonans (trăsnetul).

Viziunea eminesciană se încheie prin strămutarea lui Horea din Carpați pe Olymp. Asocierea lui Horia cu muntele (simbol al statorniciei și stabilității, al trăiniciei și dura­bi­li­tății) și fulgerul (ocazional, efemer, dar cu forță și efecte: lumină, foc și tunet), care anunță eliberarea, a făcut-o și Vasile Alecsandri în poezia „Horea și Cloșca”: „M-am suit la munte-n zori/ Ș-am prins fulgerul din nori,/ și de sus din înălțime/ L-am izbit în ungurime”.

În fine, Mihail Eminescu îl măr­tu­risește pe Horia a fi un Sfânt: „Când în miezul nopții, cununat cu nimb,/ Fulgere aruncă sus de pe Olymp”. Poezia se încheie cu o altă mișcare de jos în sus; de jos, dar de pe înălțimile părții de jos, adică de pe înălțimile muntelui, unde Horia s-a suit cu efort.

Evocarea martiriului lui Horia de către Mihail Eminescu constituie o preluare și o continuare a tradiției, prin care neamul și-a exprimat evla­via sa prin poezia populară. Potrivit acesteia, Horia însuși a devenit Cruce prin jertfa sa, în urma căreia trupul lui despicat a fost împrăștiat în cele patru zări: „Fericete, Fericete,/ de Horia îți mai e sete?/ Cu nume predestinat,/ fericit să fii ca sat,/ tu cu Horia te mândrești/ în vreme ce îl jelești,/ c-a fost dat să fie-așa-/ tu să-l legeni pe Horia/ și atunci când s-a născut/ și-acum când cruce-i făcut,/ Cruce la care mă-nchin:/ în numele Tatălui Amin...” Crucea e sfântă și nu e despărțită de Hristos și nici de Învierea Sa.

Totodată, sfințenia lui Horia a fost mărturisită și de urmașii lui Eminescu. De exemplu Leonid Dimov, în poezia „Horia”: „Îi cîntă-n cale cîntec și mierlele și cucii/ Cînd trece ca o umbră, jur împrejur cu foc:/ Ba sfinții din biserici cu crește­tele lucii/ Îi dau și ei binețe, cătînd a-i face loc”. Ioan Alexandru în poezia „Tudor Vladimirescu“: „De-ți smerești auzul înspre munți/ Rod în piatră carele romane/ Horia pe roată spînzurat/ Nu-l mai poți sustrage din icoane”.

Inspirat fiind, Ioan Alexandru mărturisise sfințenia lui Neagoe Basarab și a Brâncovenilor în „Imnele Țării Românești”, înainte de canonizarea lor de către Sfântul Sinod. Așadar, Horia și Cloșca sunt martiri ai neamului românesc. Au suferit temnițe, lanțuri și frângerea cu roata, sângerarea, adunarea dăraburilor în coș, tăierea capetelor, despicarea trupurilor lor în patru și împărțirea acestora în cele patru zări.

La 104 ani de la jertfa lui Horia avea să urmeze un alt martiriu: bădia Mihail. Studiul profesorului David Aurel îl arată pe Mihail Eminescu - prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari. Pentru adevărurile rostite și pentru cele scrise în ziarul „Timpul” a devenit incomod, fapt pentru care, la dispoziția lui Titu Ma­iorescu, a fost băgat de poliție, nu în lanțuri, ci în cămașa de forță, umilit, întem­nițat, nu în închisoare, ci în spitalul Caritatea, al doctorului Șuțu.

Cele două dosare de interdicție aveau drept consecință moartea civilă a lui Eminescu. În fine, tratamentul cu mercur pentru o boală pe care nu o avea l-a intoxicat (malpraxis), iar lovitura cu piatra i-a cauzat și moartea trupească. Creierul i-a fost scos din craniu și a ajuns să se dezintegreze în soare, pe pervazul ferestrei laboratorului.

Sf. Ioan Iacob Hozevitul și-a prezis timpul morții, iar Mihail Eminescu și-a prezis felul morții: „Iar celui ce cu piatra mă va izbi în față ...” Astfel, cel care îi spunea unui prieten: „Panule, știi tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui… Tot, tot este un șir neîntrerupt de martiri”, avea să intre și el în rândul Martirilor neamului românesc, alături de Horea, Cloșca și Crișan!