Sfintele Paști într-un sat din România

Există în societatea românească un curent de exaltare a satului tradițional, a stilului de viață oferit de mediul rural. Cu referire, în mod predilect, la un trecut mitizat, așadar ușor cosmetizat. E drept, satul românesc din secolele 19 și 20 a dat țării valori umane incontestabile, însă toți exponenții culturii, științei, teologiei sau politicii născuți cândva „la țară” au ajuns oameni mari... la oraș. Numai prin desprinderea din mediul agrar și pătrunderea în lumea urbanizată și educată după standardele vremii, aceste viitoare elite au putut să-și dea măsura adevăratei lor valori.

Ce ar fi fost Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae dacă ar fi rămas la Vlădeni? Dar Eminescu, dacă n-ar fi ieșit din Ipotești? Sau Coșbuc din Hordou, Vlaicu din Binținți ori Averescu din Babele, Cioran din Rășinari sau Enescu din Liveni-Vârnav? Dar Caragiale din... Haimanale? Nu ar fi auzit nimeni de ei, rămâneau la coarnele plugului în deplin anonimat. Ce vreau să spun este că satul românesc a fost rezervorul nesecat și limpede al unor generații tefere, însă orașul le-a făcut posibilă reușita profesională. Împlinirea, cu alte cuvinte. Doar în mediul urban civilizat după normele europenești se poate croi reușita personală și comunitară. De altfel, națiunile urbanizate din cele mai vechi timpuri sunt și cele care au dus umanitatea mai departe față de societățile agrare care, prin rotirea șenilei biologice de-a lungul timpului, doar au supraviețuit istoriei fără contribuții majore la dezvoltarea generală a lumii.

Însă, în latura credinței trăite, satul românesc și-a arătat, de-a lungul secolelor, potențialul deplin. Laolaltă cu o sumedenie de tradiții și forme de artă/cultură populară perfect valabile, cu totul actuale, cvasiuniversale. Creuzetul credinței creștine românești a fost, vreme de veacuri și, pe undeva, încă mai este regăsit în comunitățile sătești. Acolo ciclul natural se pliază organic pe sinaxar (și invers), rugăciunile se împletesc firesc cu ritmul vieții, oamenii trăiesc mai aproape de cer, mai cucernic pe pământ. Naturalețea raporturilor umane își păstrează vivacitatea, preotul este un luminător - nu doar un prestator de servicii liturgice. Așadar, po­tențialul satului, atât cât este, nu-i de dis­prețuit, iar faptul că mulți orășeni get-beget se mută „la țară” nu face decât să confirme aceste adevăruri. Noii locatari ai satelor depopulate au numai cuvinte de apreciere față de a doua viață a lor, schimbată în bine.

Am trăit parte din Săptămâna Mare, precum și slujba Învierii, în sânul unei comunități rurale micuțe din Valahia submontană (asfaltată însă și pe fostele ulicioare), dar cu o biserică mare și frumoasă, deservită de un preot destoinic. Nu mică mi-a fost mirarea să văd cum pe parcursul Săptămânii Mari, cu fiecare denie, creștea numărul credincioșilor și se diversifica profilul acestora. Și de unde credeam că Prohodul va fi fost climaxul entuziasmului duhovnicesc marcat prin număr, ei bine, în noaptea de Înviere, toate așteptările mele au fost date peste cap: biserica cea mare era aproape plină de lume, dar ce fel de lume? De cea mai bună calitate umană, de la maniera comportamentului liturgic până la ținuta vestimentară. Tineri și bătrâni, bărbați și femei, cei prezenți la slujba Învierii erau cu totul atipici unui sat, chiar aflat între două orășele importante, așa că am întrebat-o pe doamna preoteasă ce se întâmplă, de unde a venit ceata de dreptmăritori eleganți vestimentar și alfabetizați eclezial. „Sunt fiii satului, domnule Bucuroiu, cei plecați la oraș și veniți de Paște acasă, cu familiile lor.”

Și ca peisajul să fie complet, într-un alt sat din aceeași constelație dâmbovițeană, în Sâmbăta Mare am văzut oameni relaxați ieșiți la plimbare cu câinii lor, pensiuni cochete, gospodării bine aranjate, cu două sau trei mașini în curte, cu atv-uri sau mici vehicule electrice, ba chiar și o lecție de echitație cu trei adolescente care manevrau abil caii pursânge... Desigur, în fața acestei realități (o fărâmă din marea realitate a țării, dar totuși o fărâmă reală) mi-am adus aminte de sloganurile deșănțate ale trecutelor alegeri, care pedalau pe umilința po­porului având ca sursă a răului fie Bucureștiul, fie Bruxelles-ul. Ei bine, oamenii pe care i-am văzut cu ochii mei nu păreau deloc umiliți, dimpotrivă. Se mișcau natural între exigențele Bisericii și micile plăceri ale vieții, bucurându-se de pace, prosperitate (care e evidentă), de faptul că pot circula liber, pot atinge bunăstarea mult mai ușor decât părinții ori bunicii lor și se pot ruga unui Dumnezeu pe care nimeni nu L-a pus la obroc. Însă noi știm că mai binele este dușmanul binelui, iar ceea ce își face omul cu mâna lui nici cel cu copite nu poate desface.