Liturghia creştină, Cina cea de Taină şi ritualul pascal iudaic

Cina cea de Taină a fost o masă specială pregătită de Domnul la finalul activităţii Sale mesianice, în cadrul căreia El a instituit Sfânta Euharistie, adică Jertfa Noului Legământ. Tot atunci, Mântuitorul a rostit către Sfinţii Apostoli cuvântarea Sa de despărţire, iar după părerea unor exegeţi mai noi ca: C.N. Ghiaouroff (ortodox), P. Batiffol (romano-catolic) sau H. Lietzmann (protestant), Domnul Iisus Hristos a rostit atunci şi rugăciunea Sa arhierească (Cf. Ene Branişte, Liturgica specială). Totodată, Cina cea de Taină a fost şi o serbare anticipată a Paştelui iudaic. Există aşadar o relaţie între Cina cea de Taină şi masa rituală prin care se celebra Paştele iudaic, chiar dacă Cina a avut loc în data de 13 Nisan şi nu în 14 Nisan, deci cu o zi înainte de Paştele evreilor.

Masa pascală se desfăşura în fiecare familie de iudei în seara zilei de 14 Nisan după un ceremonial uniform bine stabilit de Lege şi Tradiţie. Era obligatoriu ca de Paşti toţi membrii familiei să meargă fie la templu, fie la sinagogă. După ce se întorceau acasă, îşi spălau cu toţii mâinile şi împreună cu capul familiei se aşezau în jurul unei mese pregătite mai înainte, pe care se aflau: două pâini nedospite, adică azime, mielul pascal fript bine la foc (Ieşire 12, 8), un vas cu vin, pahare, ierburi amare şi un vas cu oţet. Ierburile amare şi oţetul aminteau de suferinţele evreilor în robia Egiptului. Apoi, capul familiei lua azima, pe care o binecuvânta zicând: „Binecuvântat fii, Doamne Dumnezeul nostru, Împăratul veşniciei, Care ai făcut să răsară pâinea din pământ!”, rupea o bucată din ea pe care o mânca primul, apoi oferea şi celorlalţi din azimă. În continuare, lua vasul cu vin din care turna în pahar, iar peste vinul din pahar adăuga puţină apă, îl binecuvânta apoi cu o altă formulă rituală zicând: „Binecuvântat fii, Doamne Dumnezeul nostru, Împăratul veşniciei, Care ai făcut roada viţei!”. După ce îl binecuvânta, bea din el şi apoi dădea şi celorlalţi să bea pe rând. Urma consumarea mielului pascal pe care trebuiau să-l mănânce astfel: „...să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului” (Ieşire 12, 11) (Cf. Ene Branişte, Liturgica specială).

În cadrul mesei de Paşte se beau în total patru rânduri de pahare rituale, la finalul ei aducându-se capului familiei ultimul pahar cu vin amestecat cu apă, acesta spunând: „Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru”. Comesenii răspundeau: „Binecuvântat fie numele Domnului, acum şi totdeauna!”. După aceasta, întâistătătorul rostea rugăciunea euharistică, de laudă şi de mulţumire, amintind toate binefacerile revărsate de Dumnezeu peste oameni de la creaţia lumii. Se cântau apoi Psalmii 113-118 şi 135, numiţi psalmii hallel, adică de laudă. Când începea să se întunece, se aprindea o candelă, care era, de asemenea, binecuvântată cu formula: „Binecuvântat fii, Doamne Dumnezeul nostru, Împăratul veşniciei, Care ai făcut lămpile de foc (stelele)”. La final, cel mai mic dintre toţi aducea un vas cu apă şi un ştergar şi spăla mâinile comesenilor. La Cina cea de Taină, Mântuitorul Iisus Hristos va împlini acest ritual al spălării, El spălând picioarele ucenicilor în semn de profundă smerenie. „...Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13, 12-14).

Există totuşi unele deosebiri între ritualul prescris de Lege pentru masa de Paştele iudaic şi cel realizat de Mântuitorul la Cina cea de Taină. În primul rând, Domnul a folosit pâine dospită şi nu azimă, fiindcă Cina a avut loc cu o zi mai înainte de sărbătoarea Paştilor, când azimele nu se scoseseră spre consum. În al doilea rând, Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină foloseşte propriile Sale cuvinte atunci când binecuvântează pâinea şi vinul, zicând: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28). Prin aceste cuvinte, care arată sensul nou al celor săvârşite, Hristos Domnul prevesteşte Jertfa sângeroasă şi mântuitoare, care va avea loc peste o zi, inau­gurând astfel un nou Legământ între Dumnezeu şi oameni, pecetluit cu propriul Său sânge. „În momentul când Mântuitorul adaugă, la rugăciunea solemnă şi finală de mulţumire şi de laudă, cuvintele «Beţi dintru acesta toţi...» (Matei 27, 27 şi locurile paralele), ia naştere Liturghia creştină, prin anunţarea Paştelui celui nou, al noului legământ veşnic, adăugat memorialului Vechiului Testament, legământ care ia fiinţă în preajma Morţii şi Învierii Domnului şi ţinteşte la A Doua Sa Venire. Liturghia creştină reprezintă, deci, împlinirea organică a făgăduinţelor date de Dumnezeu poporului evreu, promisiuni evocate în manifestările sale liturgice, prin care se întreţinea flacăra nădejdii realizării lor” (Cf. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 217). În al treilea rând, observăm că în afară de pâine dospită şi vin, la masa euharistică nu s-au mai consumat şi alte alimente sau bucate, lipsind astfel mielul fript, ierburile amare şi oţetul. Nu în ultimul rând, la Cina cea de Taină s-a folosit un singur pahar comun.

În înțeles teologic și mistic, Sfânta Liturghie, în cadrul căreia pâinea și vinul, prin lucrarea Duhului Sfânt, se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos, este lucrarea de mulţumire sau recunoştinţă a oamenilor adusă lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, este lucrarea sfințitoare a lui Dumnezeu pentru credincioși. Sfânta Liturghie ne dă nouă, creştinilor, identitatea în Hristos. Prin Liturghie se confirmă şi se celebrează prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în Biserică, adică în mijlocul poporului dreptcredincios. Trebuie totuşi subliniat faptul că „Liturghia creştină nu a luat naştere dintr-odată, ca o creaţie spontană în întregime nouă şi fără nici un precedent în trecut. Istoria ei nu începe abia odată cu apariţia creştinismului; dacă în ceea ce priveşte esenţa ei - adică misterul în sine -, ea este întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină, în ceea ce priveşte ideile principale care alcătuiesc nucleul sau sâmburele ei originar şi, totodată, fondul comun al tuturor anaforalelor liturgice creştine de azi, precum şi formele ei externe de exprimare, acestea provin dintr-o adâncă vechime, continuând o tradiţie şi un ritual inspirat din Vechiul Testament şi legându-se astfel de revelaţia primordială şi de începuturile istoriei sfinte a mântuirii noastre” (Cf. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 217).

Sfântul Simeon Noul Teolog vede în Trupul și Sângele euharistic al Domnului toate bunătățile vieții viitoare. Aceste bunătăți se cuprind în iubirea lui Dumnezeu, iubire ce se arată în mod culminant în unirea Sa cu noi în Sfânta Împărtășanie.