Suișul stavroforei Iosefina de la ascultările uceniciei către scaunul stărețesc al Văratecului

Era în 1977, anul cumplitului cutremur. În atmosfera sumbră, posomorâtă, a acelui timp se mai simțeau încă înspicările viforului pornit dinspre „Siberii de gheață”, sintagma atât de grăitoare a lui Grigore Vieru, privitoare la patimile românești, cele ale Decretului 410 din 1959 prin care regimul comunist își propusese să pună capăt vieții monahale, strivind una din „corolele de minuni” ale existenței seminției noastre creștine. Potrivit ucazului, toți monahii de sub 50 de ani urmau a fi izgoniți din mănăstiri, spre a curma astfel pe cale naturală trăirea întru Hristos, îmbrățișată veacuri la rând de bărbați și femei, care părăseau lumea și luau calea, de multe ori golgotică, a cerului, încre­dințându-se cu toată viețuirea făpturii lor Domnului. Un plan diavolesc, generator de multă durere, dar care nu biruise puterea de nebiruit a credinței. Pe tăcute, cei îndepărtați din patria lor continuaseră să viețuiască monastic și în acel exil doar fizic, nu și sufletesc, și acum sunase ora întoarcerii la vatră. Dar nu numai ei. Stareții și starețele, ierarhii, în pofida primejdiilor de la tot pasul, rechemau la datorie nu numai pe fiii și fiicele risipitoare, ci deschideau în taină porțile mănăstirilor și pentru tineri. Nu puțini erau aceștia în tot cuprinsul românesc. Le-am zărit umbrele în șederile mele la Văratec din acea vreme. Se fereau să se arate îndelung vederii, nu cumva să cadă sub privirea prigonitorilor. Domnea însă iar zumzet ca în vremurile bune în chinovii.

Mai ales în satele noastre, în făpturile cele fragede încolțea dorința îmbrățișării vieții monahale. O asemenea așezare era Stănița, o comună nu prea mare de la marginile județelor Neamț și Iași. Vlădica Timotei Prahoveanul, într-o scriere a sa, îl numește „sat filocalic”. Își întemeiază metafora pe uimitoarea vocație a vieții călugărești pe care oamenii acestui topos au vădit-o în cursul istoriei. O respectabilă obște chinovială s-ar fi putut alcătui din cei cu obârșia la Stănița, care s-au consacrat cinului călugăresc, iar alții celui preoțesc. Unii au devenit figuri ilustre ale monahismului ortodox românesc, așa cum sunt Ioanichie Bălan, nepotul său, Petru Bălan, duhovnicul de poveste Vichentie Mălău, și, într-un fel de încununare, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Ioachim al Romanului și Bacăului, ieșit din huma parcă sfințită a locului. Ierarhul, pe numele de botez Ilie, a odrăslit dintr-o familie, una numeroasă precum un copac rămuros, în care au îmbrăcat rasa călugărească mulți din neam, atât de parte bărbătească, cât și femeiască. Neculai și Anica Giosanu, părinții Arhiepiscopului Ioachim, au adus pe lume opt copii, patru băieți și patru fete. Doi s-au lepădat de lume, vlădica de azi și mezina, Elena, stavrofora, cea care șade în scaunul stărețesc al Văratecului. Se înscrie într-o galerie strălucită, deschisă de întemeietoarea de la 1785 a Văratecului, schimonahia Olimpiada, Bălașa Herescu, fiica preotului Mihail de la Biserica „Sfântul Nicolae”-Domnesc din Iași și continuată de vrednice păstorițe ziditoare ale acestei lavre ce numărase cândva 600 de viețuitoare.

Elena Giosanu luase această nu ușoară hotărâre într-un moment de cumpănă. Maica ei, Anica, trecuse la Domnul la 45 de ani. Se deschisese o rană și, deși doar de 14 ani, în sufletul ei mijise nădejdea tămăduirii și regăsirii dragostei părintești prin punerea sufletului în palmele Domnului. Cugeta și glasul mamei răsuna în mintea sa, șoptindu-i acum că ar fi bine s-o ia fără șovăire pe poteca ce ducea spre mănăstire. Îi dăduse sfatul acesta și pe când trăia. Îndemnul nu căzuse în gol, dar nici nu prinsese rădăcini. Sămânța intrase însă în afundul sufletesc al copilei și deodată orizonturile, întunecate de suferința pierderii materne, se luminaseră. Drumul se așternea cu limpezime înainte și ducea către Văratec, acolo unde se nevoiau rudenii apro­piate, o soră a bunicii, monahia Veniamina Rădeanu, o soră a mamei sale, maica Agafia Borcea, și o verișoară, călugărița Acahia Căuș. După intrarea în mănăstire în 1977 a nepoatei Elena, venise la Văratec să se călugărească și bunica maternă, Borcea, care avea să poarte numele monahicesc de Mariami. Știindu-le alături, se simțea ca acasă, la Stănița, dar voia să fie cât mai grabnic a acestui topos. Și nădăjduia, hotărâtă cum îi era firea, să se desăvârșească monastic, aidoma viețuitoarelor dintotdeauna ale Văratecului, vestite ca ostenitoare fără de oste­nire în rugăciune, în nevoințele existenței întru obște și sine, modelându-se într-un tipar ce era al locului, al unei comunități jertfite slu­jirii Domnului, obștii, dar nu zăvorâtă, ci îmbră­țișând lumea, într-o legătură ce devenise trăsă­tură prețioasă a satului mănăstiresc, la fel ca me­gieșescul Agapia. Și șansa îi surâsese. I se hărăzise a străbate treapta cea atât de însemnată a uceniciei chiar cu stareța mănăstirii, cu stavrofora Nazaria Niță. Fusese primită în casa acesteia. Una ochioasă și parcă scăldată în fuioare de lumină, casa aflată la o zvârlitură de băț de intrarea în biserica mare, pe ceardacul căreia aveai senzația că ești într-o strană. De multe ori se crezuse, trăgându-și oleacă sufletul pe această prispă simandicoasă, că-i sub bolțile spre care aproape fără contenire urcau cântări de paseri din înalturi. Dar casa aceasta respira în atmosfera ei lăuntrică ceva din duhul bătrân în care se ridicase copăcel la Stănița. Și, pe dea­supra, maica stareță era și maica ei. Nu doar mentor, ci, atât cât trebuia, chiar dăruitoare de afecțiune. Și câtă nevoie e la o asemenea vârstă de dragoste părintească, mai ales când o pierzi așa de devreme. Firul rupt se înnoda și redobândea simțământul că nu-i singură pe lume, că are din nou casa ei, mănăstirea, dar și maica sa alături, pe stareța Nazaria. Și așa prinsese a se lumina drumul către Împărăția cerească și înțelesese ce e datoare să facă întru mântuire. Uceniciile acestea ale ascultărilor înalte, de care avusese privilegiul să aibă parte copila Elena de la Stănița, nu erau întâmplătoare, ci progra­matice. Novicele, cum era cazul Elenei Giosanu, trebuiau călăuzite întru plinirea rosturilor, să intre în murii așezării mănăstirești, ca să-i întărească și să-i perpetueze dăinuitor. Uceniciile cele înalte cereau jertfă, dorință de învățare, sacrificii. Reușeai să le săvârșești doar dacă mentorul inspira încredere și te îndrepta spre acele izvoare de unde ieșeau la lumină apele reîntineritoare ale credinței. Maica modelatoare, în cazul acesta stavrofora Nazaria, era exigentă în cel mai înalt grad, dar nu lipsită de comprehensiune. Nu poruncea să faci exemplar o ascul­tare, sau alta, ci convingea că e de datoria ta, asumată, odată ce te-ai dedicat monahismului, să împlinești pravila, rostuind o chemare dumnezeiască. Și acest mod, expresie a unei pedagogii subtile, caracteristic monahismului, cimenta legături ființiale de nedezlegat, ca de la mamă la fiică. Așa a crescut spiritualiceşte și s-a desăvârșit ca făptură omenească Elena Giosanu, cea care peste zece ani de la statornicirea în Mănăstirea Văratec, în 1987, avea să fie tunsă în monahism sub noul nume de Iosefina. Se școlise în casa maicii Nazaria, cu înțeleptele ei sfaturi, dar fusese trimisă și să urmeze studiile trebuitoare, la Seminarul de la Mănăstirea Neamț întâi și apoi la Facultatea de Teologie. Se croia făgăduitor drum, ce avea să o poarte acolo unde nici gândul nu gândise, în scaunul stărețesc, în acel an memorabil pentru ea, 2001, când Mitropolitul Daniel o sortise acestei înalte misii. Mulțumea Domnului și aducea prinos de recunoștință maicii Nazaria, care cu atâta temei­nicie o formase spre a fi o vrednică ostenitoare. Și își dorea să fie la înălțime, aidoma înaintașelor ei glorioase din scaunul stărețesc al Văratecului, plăsmuitoare în frățietate iubitoare și lucrătoare a acestui așezământ intrat în istoria monahismului universal. Făptuirile mănoase din acest aproape sfert de veac de păstorire la Văratec a stavroforei Iosefina și-au tras sevele viguroase din uceniciile cele înalte, unele cu adevărat roditoare. Când găsește fărâma de timp să mediteze asupra celor minunat întâmplate, adică restaurarea bisericilor, toate trei, Adormirea, Sfântul Ioan și Schimbarea la Față, înălțarea Căminului pentru vârstnici, dar și păstrarea rânduielilor, cum remarcă Preasfințitul Timotei Prahoveanul în portretul dăltuit în 2023, la 60 de ani de viață ai stavroforei Iosefina Giosanu, stareța e stăpânită de simțământul că predecesoarele, și mai ales maica Nazaria, privesc cu bucurie plinirea misiunii ei, aceea de a înainta prin aceste furtunatice vremi spre zări desțăr­murite. Și, mai ales, îi suflă vânt în pânze să se dedice cu și mai multă putere perpetuării și înnoirii marii tradiții a Văratecului, cel de sălaș al intelighenției neamului.