Intelectualii din Biserică, azi

În 14 iulie este cinstit, așa cum se cuvine, Sfântul Ni­codim Aghioritul - unul dintre cei mai prolifici scriitori duhovnicești din creștinismul răsăritean. Autor al Pidalionului (Cârma Bisericii), dar și al Manualului sfaturilor celor bune, despre păstrarea simțurilor și a gândurilor, și despre activitatea minții, el este cel care pune în ordine ediția definitivă a Filocaliei laolaltă cu Everghetinos, faimoasa compilație patericală, alături de Tratatul despre deasa împărtă­șanie și multe altele. Un Sfânt de secol 18 care s-a nevoit ca monah la Athos, acuzat și hăituit, vânat și calomniat și-a sfârșit viața în stare de paralizie, complet epuizat de munca intelectuală depusă, dar și de asceza la care nu a renun­țat nici o clipă.

Între toate lucrările sale, cel mai aproape de inimă ne este Filocalia, tradusă de Sfântul Preot Dumitru Stăniloae. Un monument de înțelep­ciune înduhovnicită, cele 12 volume ne arată nenumăratele chipuri prin care putem atinge sfințenia în urma sfaturilor și experienței marilor nevoitori și dogmaticieni ai creștinis­mului primului mileniu. Nici Tratatul despre deasa împărtășanie nu trebuie omis, acest volum făcând parte din disputa care încinsese atmosfera printre călugării athoniți și care i-a atras condamnarea din partea Patriarhului Constantinopolului, Procopie. Pe scurt, Sfântul Nicodim pleda pentru întoarcerea la tradiția Bisericii privind împărtă­șania regulată, în opoziție cu o rânduială recentă care prevedea primirea Sfintelor Taine de maximum trei sau patru ori pe an - practică liturgică nefirească, perpetuată din păcate până în ziua de azi și în Biserica noastră. Monopolul euharistic nu este un lucru firesc, nici ținerea credincioșilor departe de potir nu ajută la starea de smerenie ori la cea de pocăință. Împărtășania este medicament, iar „bolnavul” trebuie să aibă parte de doza completă și regulată pentru vindecare. De altfel, cel mai jalnic spectacol este atunci când la sfârșitul Sfintei Liturghii preotul îi cheamă la ospățul dumnezeiesc pe credincioși, iar aceștia declină invitația, cu privirile în pământ. Preotul își strânge cuminte potirul, lingurița, pocrovățul și se întoarce în Altar. Hristos rămâne în potir, nedorit de nimeni, fiind consumat doar de preot, ulterior. E firesc acest lucru? Cui ajută, cui folosește, pe cine îndreaptă - sau îndreptă­țește?

Revenind însă la Sfântul Nicodim, la fel ca alți sfinți cărturari care au suferit prigoane de la autorități, dar și felurite chinuri și neputințe fizice (anemii severe, orbiri sau alte beteșuguri), putem spune că forma lui de asceză cea mai severă a fost la masa de scris. Acolo a stat țintuit zeci de ani, înconjurat de ucenici și copiști, pentru a lăsa o moștenire livrescă impresionantă. Generații la rând s-au adăpat din aceste izvoare limpezi de scrieri dogmatice, de drept canonic, duhovnicești, liturgice (a compus canoanele dedicate Maicii Domnului la Vecernie, care se cântă în mănăstiri), astfel încât putem spune că Sfântul Nicodim - în veci cinstirea lui! - a fost un luminător adevărat al poporului creștin.

Da, veți spune, dar Sfântul Nicodim a fost monah, cu viață de ne­voință, pe când intelectualii creștini de azi nu au viață ascetică și poate nici o practică duhovnicească susți­nută. Sunt, cu alte cuvinte, oameni de lume, din lume. Ce ne pot aduce aceștia bun, privitor la credința noastră? O definiție simplă: intelectualul este cel care leagă lucrurile între ele, care vede țesătura rațiunilor din spatele realității. Rațiune care de multe ori poate fi rațiune mistică sau, mai simplu spus, dumnezeiască. Intelectualul este cel care observă curgerea timpului și legăturile dintre epoci, personaje și situații, vede similitudini și trage concluziile. Este, dacă vreți, ca bătrânul satului care, în urma unei experiențe de viață proprii, își amintește că a mai trecut prin cazuri similare, putând decide soluția prezentului. Intelectualul nu a trăit personal aceste vieți, însă le-a trăit prin cărțile citite și înțelese, el este depozitarul memoriei avertizoare, posesorul senzorului de pericol social. Desigur, sunt alți intelectuali creștini care operează în medii științifice tehnice, ei văd și explică (parțial) modul în care este croită și funcționează lumea pusă la picioarele omului de către cel care îl iubește nespus: Dumnezeu Însuși. Literații sau artiștii creștini modelează cuvântul sau materia în acord cu Logosul, adulmecându-I intențiile și perfecțiunea: limbajul creează lumi și realități, materia vorbește în sine prin energiile sale. Totul vibrează în jur la bagheta lui Dumnezeu, iar intelectualul creștin este ca frunza plopului - altă comparație nu-mi vine în minte!