Înțelesuri ale Învierii în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog
Semnificativa temă a Învierii nu are legătură doar cu viața eclesială a creștinului, ci se dovedește a fi un criteriu definitoriu al lumii actuale, potrivit cu modul raportării acesteia la evenimentul Învierii. Indiferent de spațiul geografic sau cultural în care se află cineva, nu se va putea niciodată poziționa într-o atitudine de ignoranță față de acest eveniment unic al Istoriei umanității. Deși în chip cu totul vădit, civilizația modernă are o minimă și fatalmente superficială tangență cu Creștinismul - desigur, cu excepția enclavelor preocupate în mod real de trăirea duhovnicească -, aceasta nu-și poate afla identitatea decât pro sau contra Învierii lui Hristos. De aici și provin tragismul și fatalismul existenței omului contemporan care a ajuns ca, în cel mai bun caz, să preia din Creștinism doar elemente teoretice pentru a le folosi într-un discurs cu mize exclusiv imanente și seculare.
Trecerea cu vederea a conținutului mistic și negrăit pe de-o parte, iar pe de alta a finalității restauratoare în eshatologie a mesajului creștin - omisiuni cu totul inexplicabile pentru o conștiință atât de evoluată precum cea modernă - reprezintă nu doar un minus al concepției sale despre lume și om, ci și o sursă a decăderii și a deprecierii empirice a calității umane, fenomen pentru care nu mai e nevoie deloc să aducem exemple.
Neștiința și patima
Însă ce anume ar putea să ne deturneze de la aflarea adevărului lucrurilor legate de Înviere? Oare neștiința, oare patima? Am putea desigur, pe bună dreptate, să evidențiem și rolul secularizării, însă aceasta nu reprezintă decât un fenomen, care, deși real, este întru totul impersonal. Nici simpla neștiință nu ar putea fi invocată în mod serios, pentru că ar fi îndată contrazisă de dorul după Înviere al omului, cel puțin așa cum îl surprinde Al. Mironescu: „Gândește-te, situația noastră este de un tragism paradoxal: pierim, murim, deși avem cele mai extraordinare mijloace - și de toate felurile - ca să ne realizăm, ca să ne salvăm. Îți spun că din crusta aceasta, în care ne-am săpat mormântul ca o crisalidă, nu vom putea ieși din nou la lumină decât printr-o re-afirmare a imposibilului, printr-o re-confirmare a nevăzutului, printr-o încredere în faptul Învierii”. Iar Sfântul Dumitru Stăniloae, explicând esența patimii în genere, scrie: „Omul pătimaș se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-și «stâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale», aceasta pentru că patimile «reprezintă setea după infinit a omului întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția». Iar dacă nu ne putem mistifica setea ontologică de infinit, cum de preferăm înșelarea, în locul Învierii?
Paradoxul Învierii
Nesesizând sensul transcendent al tuturor lucrurilor care se plinește în învierea de obște, discursul religios își pierde savoarea, oricâtă retorică ar câștiga în plus. Însuși mesajul creștin fără ținta învierii poate degenera necontenit, precum o patimă tinde spre neființa ce a precedat creația, fără a o atinge vreodată. Din acest motiv, abordarea și experierea realității învierii este singura care ar putea readuce discursul religios în avanscena unei lumi ce tânjește după înviere, chiar și fără să știe. Avem însă de-a face cu o temă destul de incomodă, întrucât presupune acoperirea a două dimensiuni: cea istorică și exterioară și cea lăuntrică și tainică, ambele cu un rol specific în înțelegerea Învierii lui Hristos, dar și a învierii noastre. De aceea, Sf. Simeon Noul Teolog își începe cateheza sa Despre Înviere astfel: „Paștile - ziua bucuriei, ziua marii veselii și fericiri, ziua Învierii lui Hristos care vine pururi prin trecerea ciclică a timpului sau, mai degrabă, are loc zilnic și veșnic în cei ce cunosc taina ei care a umplut de negrăită bucurie și veselie inimile noastre”. Prin urmare, cea mai mare dintre sărbătorile Bisericii nu se limitează la dimensiunea ei văzută, surprinsă în ciclul liturgic anual, ci cuprinde o taină dumnezeiască, asupra căreia mută accentul acum Sfântul Simeon, după trecerea Săptămânii Luminate.
Învierea lui Hristos
Scopul întregii iconomii a întrupării Cuvântului îl reprezintă omul și restaurarea lui, fără să fie urmărită vreo slăvire specială a Persoanei lui Hristos. Acest amănunt ne este clarificat de Sf. Simeon atunci când se întreabă, „cum va învia sau va fi preamărit Cel ce pururi este supraslăvit și, ca atare, rămâne mai presus de orice putere și stăpânire”? Dar oare cum este cu putință să fie înțeleasă această dumnezeiască pogorâre? Numai conștientizând propria noastră cădere de la Dumnezeu vom putea cuprinde cu mintea faptul că Hristos a săvârșit întreaga Sa lucrare pentru noi. „Învierea și slava lui Hristos sunt, așadar, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută prin Învierea Lui întru noi. Căci, însușindu-Și odinioară cele ale noastre, cele pe care le săvârșește întru noi și le atribuie Lui Însuși.” Prin urmare, asumarea firii omenești în ipostasul Cuvântul a fost făcută cu scopul de a ne izbăvi pe noi din moartea păcatului și de a ne face părtași slavei și vieții, căci doar El, fiind Viața, ne poate și nouă dărui viață veșnică. Și putem distinge acest lucru, desigur într-o anumită măsură, privind la firea omenească a lui Hristos.
Învierea sufletului
În final, putem observa cum se limpezesc înțelesurile acelei învieri care se petrece sau ar trebui să se petreacă și în noi înșine și pe care suntem chemați să o trăim în calitate de înviere a sufletului. Realitatea acesteia, fără să fie o metaforă pur literară, ne-o face inteligibilă Sf. Simeon notând următoarele: „Învierea sufletului este deci unirea cu viața; căci așa cum trupul mort, dacă nu primește întru sine sufletul viu și nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este și nu poate să fie viu, tot așa și sufletul, singur și prin sine însuși nu poate fi viu dacă nu se unește în chip negrăit și neamestecat cu Dumnezeu, care este cu adevărat viața veșnică”. Însă mai se cuvine adăugat faptul că unirea în cauză este văzută într-un mod foarte concret de Sf. Simeon care afirmă că aceasta trebuie să se săvârșească „întru cunoștință, vedere și simțire”. Și recunoaștem aici specificul abordării Sfântului Simeon pentru care orice relație a omului cu Dumnezeu, ca să fie adevărată, neapărat trebuie să fie conștientă și simțită. Altfel nu facem altceva decât să rămânem în spațiul amăgirii din care tocmai Învierea Domnului ni s-a făcut nouă izbăvitoare.