Întoarcerea fiului risipitor, chemare la pocăință

Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Pilda „Întoarcerii Fiului risipitor” este una dintre cele mai miș­cătoare pilde pe care le-a rostit Mântuitorul Iisus Hristos. Citind-o sau ascultând-o cu atenție, ne impresionează mărinimia tatălui care respectă libertatea fiului mai mic și-i împarte averea cuvenită, deși cererea lui era împotriva obiceiului societății din vremea aceea. Ne impresionează, de asemenea, starea de decădere extremă a fiului, după ce și-a cheltuit averea în desfrânări, ajungând să pască porcii, pentru evrei, animale necurate. Ne mișcă inima pocăința lui sau „venirea în sine” după experiența dureroasă a păcatului și hotărârea de a se întoarce acasă, mărturisindu-și păcatul: „Tată am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Ne mișcă, de asemenea, inima dragostea tatălui care, văzându-l de departe, îi iese în întâmpinare, îl îmbrățișează, fără să-i facă vreun reproș, apoi îl duce acasă, poruncind să fie îmbrăcat în haine noi, să i se pună inel în mână și să se taie vițelul cel îngrășat „și mâncând să ne veselim căci acest fiu al meu mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”. În același timp, ne doare inima de atitudinea fratelui mai mare care refuză să intre la ospăț, de supărare că tatăl lui a junghiat vițelul cel îngrășat „pentru acest fiu al tău care și-a mâncat averea cu desfrânatele”. (Să observăm că, din dispreț, nu-l numește frate, ci „fiu al tău”). Ne mișcă, de asemenea, inima durerea tatălui pentru feciorul cel mare, care nu-i înțelege dragostea fără margini pentru fratele său. Tatăl iubește potrivit cuvântului: „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20). „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele sunt ale tale”, „Trebuia însă să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort a fost și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

„Toate ale Mele sunt ale tale”, dacă rămâi în ascultare

Tatăl din Evanghelia de azi nu este altul decât Dumnezeu, iar fiii Lui suntem noi oamenii, creați după chipul și asemănarea Sa, adică înzestrați cu libertate și cu puterea de a-L iubi pe El și de a ne iubi unii pe alții. Atâta timp cât ne folosim bine libertatea și rămânem în casa Tatălui, care este Biserica, în comuniune cu El și cu frații noștri în umanitate, ne bucurăm de toate darurile lui Dumnezeu: „toate ale mele sunt ale tale”! Trăirea în ascultare de Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor, ne face asemenea Lui sau, cum spun Părinții, „dumnezei după har”. Tot ceea ce este Dumnezeu prin fire, devine omul prin har! Numai ascultând de Dumnezeu, ne împlinim pe noi înșine după cum ne cere firea noastră profundă: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu în mine până nu se va odihni întru Tine”, așa cum spune Fericitul Augustin în Confesiunile lui. Deci numai în Dumnezeu și în Biserica Lui ne găsim odihna și pacea sufletului, care sunt mai prețioase decât toate comorile lumii!

Tendința neascultării de Dumnezeu și a părăsirii casei Lui o moștenim toți de la proto­părinții noștri Adam și Eva. Aceștia, încă nematurizați prin ascultare, au fost amăgiți de șarpe că pot fi ca Dumnezeu, fără să asculte de El, și au ajuns să nască întru dureri copii și să-și câștige pâinea în sudoarea feței (cf. Facerea 3, 16-19). Tot astfel și noi ne lăsăm ispitiți de același diavol și credem că putem fi liberi de orice autoritate, a lui Dumnezeu, a părinților, a dascălilor sau a celor rânduiți să ne conducă. De ce să ascultăm de alții și să nu ascultăm de propriile noastre porniri lăuntrice, făcând ceea ce ne place? Ispita libertății fără limite: să faci ce vrei, să faci cum vrei, să faci ce-ți place, este adânc înrădăcinată în sufletul nostru. Chiar și pentru cei care au ales viața monahală, votul ascultării sau lepădării de sine este cel mai greu de îndeplinit, pentru că trebuie să renunțe mereu la voia proprie care se face, după cum spun Părinții, zid între noi și Dumnezeu. Dar tocmai prin ascultarea de Dumnezeu și păzirea poruncilor Lui, prin ascultare de părinții trupești și de părinții duhovnicești, prin ascultarea de mai-marii noștri, omorâm, treptat, în noi „omul cel vechi care se strică cu poftele amăgitoare” (Efeseni 4, 22) și dobândim adevărata libertate a omului duhovnicesc, asemănându-ne cu Mântuitorul, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis”, spune în altă parte Mântuitorul Hristos (Ioan 6, 38).

Libertatea nu există decât în Dumnezeu. Restul e sclavie

Uitând de binele în care trăia la casa părintească - căci unde-i mai bine decât acasă la părinți și în țara ta? -, tânărul din Evanghelie și-a cerut partea de avere și a plecat într-o țară îndepărtată ca să trăiască liber, în desfătări. Astăzi, am spune, „a plecat în lume”. Numai că libertatea la care visa s-a dovedit curând a fi iluzie și, în cele din urmă, sclavie. Căci, trăind în desfrânări, și-a cheltuit repede averea și, nemai­având ce să mănânce, a ajuns să pască porcii. „Și dorea să-și sature pântecele cu roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.” În această stare de extremă umilință se petrece minunea: în el se trezește con­știința păcatului prin „venirea în sine” sau la judecata sănătoasă. Și a zis: „Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta”.

În situația fiului risipitor suntem și noi, fără excepție, căci toți risipim darurile lui Dumnezeu trăind după judecățile noastre despre care credem că sunt bune, fără să le raportăm la voia lui Dumnezeu. Toți, cu rare excepții, umblăm după voia trupului, căutând plăcerea simțurilor, a bunurilor materiale, lauda oamenilor, mândria și trufia vieții. Acestea ne împing în păcate grele ca lăcomia pântecelui, desfrâul, ferirea de a avea copii sau uciderea pruncilor în pântecele mamei prin tot felul de mijloace avortive, neînțelegerile din familie, divorțul, ura și războaiele dintre oameni. Pentru aceste păcate și multe altele, Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră boli și neputințe, ca să ne întoarcem la El. Dar nu Dumnezeu ne pedepsește prin ceea ce suferim în viață. Nu! Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni. Dumnezeu nici nu poate pedepsi, pentru că El este dragoste desăvârșită, iar dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare și compătimitoare (cf. 1 Corinteni 13, 4). Sfânta Scriptură ne spune că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33, 11). Păcatul însuși ne pedepsește pentru că păcatul, fie el cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, este împotriva naturii, a ordinii puse de Dumnezeu în creație și în firea omului, pentru ca în toate să domnească armonia. În cosmos, domnește armonia tocmai fiindcă astrele respectă legile lui Dumnezeu înscrise în natura lor. „Lege le-a pus și nu o vor trece” (Psalm 148, 6). Numai omul, înzestrat cu voință liberă, nu respectă legile înscrise în natura lui, după cum nu respectă legile morale, cele zece porunci, date de Dumnezeu pentru ca în firea lui și între oameni să domnească pacea și armonia. Iar dacă nu respectăm natura, ne îmbolnăvim, ne pierdem armonia și echilibrul psihic și fizic. Ajungem ca fiul risipitor, să culegem roadele neascultării de Dumnezeu și să paștem porcii patimilor care ne distrug sufletul și trupul.

Să nu uităm nicicând iubirea Părintelui Care ne așteaptă iertător

Dar iată minunea: în sufe­rința și mizeria în care ne aflăm, ne atinge harul și revenim în sine; ca și fiul risipitor, ne dăm seama de rătăcirea la care ne-a dus păcatul, precum și de ne­putința ontologică de a ne salva prin noi înșine. Nu avem ce face decât să ne întoarcem acasă, la Biserică, și să strigăm după ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, Care, precum tatăl din Evanghelie, nu ne-a uitat și nu ne-a părăsit nici o clipă, dimpotrivă, a fost și mai aproape de noi, fără să ne dăm seama, potrivit cuvântului „unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul”, Se bucură de întoarcerea noastră și ne ajută ca treptat să ne vindecăm. Aceasta este marea pedagogie divină cu noi, oamenii: dacă păcatele pe care le săvârșim neîncetat n-ar avea consecințe dureroase asupra noastră, nimeni nu s-ar opri de a păcătui. Am păcătui la nesfârșit, iar lumea ar deveni iad! Doar sufe­rința de pe urma păcatului ne întoarce la pocăință!

Pocăința este mesajul central al Evangheliei: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor”! (Matei 4, 17) „Faceți roade vrednice de pocăință”! (Luca 3, 8) Pocăința nu este doar un moment în viață când, mișcați de har, ne dăm seama de păcatele săvârșite, le spovedim și ne întoarcem la Dumnezeu, ci un proces de toată viața. Pentru că în tot momentul putem cădea în păcat. Chiar drepți fiind, suntem supuși căderii, până la suflarea de pe urmă. Dar importantă nu este căderea, ci ridicarea prin pocăință! „Căci dacă cel drept cade de șapte ori și tot se ridică, cei fără de lege se poticnesc în nenorocire” (Pilde 24, 16). O ­vorbă înțeleaptă spune că a păcătui este lucru omenesc, dar a persista în păcat este lucru ­diavolesc! Desigur, pentru a nu persista în păcat, trebuie să avem conștiința păcatului și a nepu­tinței noastre ontologice, a faptului că nu suntem nimic prin noi înșine și că „totul este har” în viața noastră: „La voi și perii capului, toți sunt numărați” ­(Luca 12, 7).

Sfinții se judecau pe ei înșiși ca fiind cei mai mari păcătoși - o spune aceasta și Sfântul Apostol Pavel - și se rugau în fiecare zi ca Dumnezeu să le ajute să pună început de mântuire. În Pateric citim despre luptele Avvei Arsenie: „Odată au venit dracii la ­Avva Arsenie în chilie, necăjindu-l. Și venind cei ce slujeau lui și stând în afara chiliei, l-au auzit strigând către Dumnezeu și zicând: Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun n-am făcut îna­intea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta să pun început bun”. Chiar dacă am împlini întru totul voia lui Dumnezeu, trebuie să spunem: „Slugi netrebnice suntem, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem” (Luca 12, 10). Păcătuim și suferim, mai cu seamă din cauza mândriei, adânc înrădăcinată în sufletul nostru. Și pentru ca să ne țină în stare de smerenie, Dumnezeu îngăduie să fim încercați de câte un ghimpe al satanei, o neputință trupească sau sufletească persistentă: „...datu-mi-s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (2 Corinteni 12, 7).

Mărturisirea păcatelor, condiția ridicării din greșeală

Smerenia de pe urma con­știin­ței păcatului ne îndeamnă să ne spovedim cât mai des. În multe mănăstiri, călugării se spovedesc săptămânal, chiar în fiecare zi. Noi, cei din lume, să ne spovedim, cel puțin, în posturile mari de peste an, dacă nu chiar lunar. Dar să nu așteptăm anumite soroace ca să ne spovedim, ci să ne spovedim de fiecare dată când avem conștiința încărcată de vreun păcat. În tradiția românească, mai mult decât în celelalte țări ortodoxe, se pune un mare accent pe spovedanie pentru că mărturisirea deasă între­ține în noi conștiința păcatului și ne descoperă și cele mai mici umbre ale lui ca să progresăm duhovnicește.

Fiul risipitor s-a întors la casa tatălui, mărturisindu-și păcatul, iar tatăl a tăiat - de bucurie - vițelul cel îngrășat. Dumnezeu ne cheamă la ospățul Fiului Său, pe Care-L junghie nesângeros în fiecare duminică și sărbătoare pentru toți cei ce se căiesc de păcatele lor. Să gustăm, cât mai des, din ospățul Stăpânului și să ne bucurăm de iertarea pe care El ne-o dă! Să nu fim ca feciorul cel mare, care din neputința de a-l ierta pe fratele său a refuzat să intre la ospățul tatălui. Dimpotrivă, să ne bucurăm de toți frații noștri care se întorc la Dumnezeu!