Întoarcerea taților acasă

Nu mai exista de multă vreme nici un bărbat în orașul acela!
Veniseră într-o zi niște nori mari și-i luaseră pe toți, de pe unde se găseau.
Pe cei mai mulți, din pat, de lângă neveste, deoarece nu se crăpase încă de ziuă, și nici n-avea să se crape foarte curând, tocmai din cauza norilor cu pricina, ce umblau din casă în casă, ca să fie siguri că nu scapă nimeni. Vreo câteva văduve au fost nevoite să-i ducă la cimitir pentru a le arăta mormintele răposaților.
Cu paznicii de noapte a fost cel mai ușor.
Stăteau pe scăunele, unul în fața primăriei, doi în spatele pieței, încă doi în grădina publică, altul pe treptele judecătoriei, nu s-a împotrivit nici unul, că-i doborâse toropeala, aveau ochii închiși, nici măcar n-au văzut ce li se întâmplă.
Li s-a părut doar că e cineva alături, ce dă o halbă de bere pe gât, cu toate că nu se deschiseseră cârciumile, dar se ­auzea un fel de gâlgâit, însă cei sorbiți erau chiar ei.
Au ajuns iute, din numai ­câteva înghițituri, în burțile ­norilor.
Întocmai celor rătăciți pe drumuri, care s-au uitat speriați cum sunt leorpăiți, ­înainte de a apuca să strige ­după ajutor.
Dar și dacă ar fi strigat, tot n-ar fi avut cine să-i ajute. Pentru că norii aceia erau trimiși de sus, nu de sus din cer, ci de sus din lume, având obligația să-i ducă repede de tot la război.
Dacă norii îi luaseră, tot ei ar fi trebuit, nu-i așa?, să-i aducă ­înapoi!
Femeile au așteptat un an, au așteptat doi, trei, patru, cinci, după care, văzând că nu li se mai întorc bărbații și ­că viața din jurul lor se împuținează, întrucât nu se mai născuse în anii din urmă nici un copil, s-au uitat cu tot mai mare drag la cerul întunecat și-au început să rămână gravide cu ploaia!