Între alfa şi omega: Spectacolul cerşitului profesionist

Traversezi în grabă strada pentru că privirea scrutătoare a şoferilor şi aerul rece de toamnă nu te predispun la reverii pe trecerea de pietoni. Nu ai nevoie să înaintezi prea mult pe trotuar, pentru că îi găseşti chiar acolo, în staţia de tramvai sau lângă chioşcul cu cornuri aburinde. Sunt îmbrăcaţi subţire şi îşi pun la bătaie orice talent pentru a inspira milă. Sunt doar unii din cele câteva sute (sau mii!?) de cerşetori care „garnisesc“ peisajul cotidian.

Dar cine suntem noi, ceilalţi? Din perspectiva celor cu voci umile, dar cu ochi ageri, care îşi târguiesc cu acrivie fiecare metru pătrat de trotuar, lumea arată, probabil, în culori cu totul diferite. Sunt unii dintre cei grăbiţi care nu oferă nimic, niciodată. Îmbrăcaţi bine, cu venituri mari, şi tot atât de mult dispreţ faţă de cei săraci şi nevoiaşi, aceştia pretind mereu că munca este singura soluţie, că nici ei n-ar fi avut dacă nu s-ar fi trudit din zori până în seară. Majoritatea celor din această categorie sunt văzuţi, probabil, ca nişte nemilostivi incurabili, pe care oricât te-ai strădui, nu-i poţi îndupleca să scape un bănuţ. Mai sunt alţii, care nici chiar bogaţi nu par a fi, dar nici săraci, şi care din când în când se lasă înmuiaţi de versurile măiestrite ale micilor cerşetori sau de înfăţişarea mizeră a celor mai în vârstă. În sfârşit, peisajul trecătorilor este completat de cei care, fie sunt indiferenţi, fie se consideră prea săraci pentru a se mai preocupa şi de soarta altora. Chestiunea săracilor şi a milosteniei pare fără echivoc tranşată într-una din parabolele pe care Mântuitorul le-a rostit în faţa ascultătorilor Săi. Bogatul nemilostiv, din Evanghelia Sf. Luca, este înfăţişat căindu-se amarnic în arşiţa gheenei pentru că nu s-a îndurat de mai vechea sa cunoştinţă, săracul Lazăr. Cu alte cuvinte, atitudinea creştină în faţa unui om aflat în suferinţă este invariabil aceea de a-i oferi sprijinul, indiferent de forma concretă în care s-ar materializa acesta. Prin urmare, orice creştin cu frică de Dumnezeu se simte impulsionat să ofere un mic ajutor acelui cerşetor din marginea trotuarului, care îşi plânge viaţa într-un murmur plin de năduf. Acelaşi creştin, harnic şi vrednic de bunurile pe care de-a lungul vremii le-a agonisit, observă ceva care îl contrariază. Deja de multe luni, poate chiar ani, cerşitul nu mai este pentru cei din marginea trotuarului o împrejurare accidentală, un strigăt disperat după ajutor până la găsirea unei soluţii, ci o obişnuinţă. De fapt şi cerşetorii, la fel ca majoritatea binefăcătorilor lor, prestează o activitate: aceea de a-şi etala haine cât mai murdare şi mai ponosite în văzul tuturor, de a-şi chinui odraslele ţinându-le cu forţa afară, în gerul dimineţilor de februarie, sau de a agresa trecătorii cerându-le o sumă deja stabilită. Pentru un creştin familiarizat cu maxima paulină „Cine nu munceşte, acela nici să nu mănânce“ (II Tes. 3,10), această situaţie pare a lua înfăţişarea unei dileme fără ieşire. Sau în majoritatea cazurilor, a unei dileme rezolvate simplu: „de acum nu mai vedeţi nimic de la mine!“. În acest timp, agitaţia şi freamătul vieţii cotidiene produc, ca dintotdeauna, adevăratele victime: sute de bătrâni uitaţi de lume, fără nici un apropiat, nu reuşesc să-şi plătească datoriile sau să-şi cumpere cele necesare traiului. Pentru că toată viaţa s-au purtat ca oamenii demni, muncind şi primind răsplată pentru munca lor, nu concep să ceară nimic de la nimeni. Caută soluţii, fac economii, îşi împart cu stricteţe puţinul venit, numai să nu ajungă în jenanta situaţie de a întinde mâna. Unii dintre ei, însă, nu se descurcă oricât s-ar strădui, şi atunci ar fi dispuşi să ceară. Dar cine să-i audă, când trotuarele sunt deja de mult ocupate, iar gările înţesate de veterani ai mâinilor întinse. Atunci îi poţi vedea în magazine privind lung în direcţia galantarelor cu bunătăţi. Să-şi calce pe inimă şi să ceară? Da, la urma urmei ce ar avea de pierdut. Dar nu apucă să rostească ceva, că simt săgeţile reci din ochii vreunui cumpărător deranjat de intenţia vădită a sărmanului. Atunci se simt pe deplin solidari cu săracul Lazăr, gândindu-se că măcar în sânul lui Avraam le va fi mai bine. Astfel de situaţii confirmă faptul că a oferi milostenie înseamnă mai mult decât a arunca un ban înspre marginea trotuarului. Milostenia presupune, se pare, şi o orientare strategică spre nevoile cu adevărat vitale ale celorlalţi. La urma urmei, dacă tot oferim ceva, de ce să nu o facem cât mai eficient, pentru a primi o răsplată cât mai consistentă?