Între duminica liberă şi libertatea duminicii
Dintre multele reproşuri pe care tinerii le aduc Bisericii, unul îmi pare vrednic să ne plecăm asupra lui. Dialogul pe lucruri fireşti. Cotidiene. Fac obiectul discuţiei pastorale, cu membrii comunităţii creştine păstorite ori din care faci parte liturgic, provocări de genul: ce fac în timpul liber, cum să-mi organizez vacanţa ori ce fac dacă nu mai am timp liber şi cum să-mi organizez timpul de lucru? Preocupaţi să oferim un discurs teologic profund, deşi predicile noastre suferă teribil în conţinut, să construim lăcaşuri ori aşezăminte cu finalităţi sociale, uităm de cei, extrem de mulţi, cu preocupări "mondene", adeseori "frivole" în raport cu adâncimile mistice ori ascetice ale teologiei ortodoxe. Or, preocuparea lor pentru timpul lor, pentru odihna lor face parte din dimensiunea ascetică a vieţii creştine. Cum preocuparea lor pentru umplerea timpului lor liber face parte din dimensiunea mistică, în sensul ei plenar, de căutare a mijloacelor cunoaşterii lui Dumnezeu.
Să luăm exemplul celui mai uzitabil "timp liber": Duminica. Deseori credem că avem datoria să atenţionăm oamenii că Duminica este ziua Domnului, că nu se poate trăi doar într-un creştinism de Duminică, să le spunem că Duminica trebuie să fie un timp special şi personal al întâlnirii cu Dumnezeu şi al reconfortării pe temeiuri creştine. Numai că uităm că vorbim unor oameni obosiţi sufleteşte, adormiţi încă până către prânzul de Duminică, atunci când mai schiţează o întâlnire de familie ori o ieşire la noile spaţii sacre ale urbei, mall-urile. Sigur că în mintea lor Duminica există şi se propune ca un spaţiu şi timp al odihnei, mulţi fac planuri măreţe de ieşire din casă, din oraş, din ţară. Unii, dacă ar putea, ar evada cu totul în cosmos, într-o teribilă beţie a fugii din şi de lume. Este clar că sufletul omenesc nu este alcătuit cu "amortizoare" la cutremurul pe care-l trăim cotidian. Nu suntem construiţi de mâna divină să ne consumăm în halul în care o facem. Este limpede că există în noi o "nostalgie" după odihnire. Dar am pierdut temeiurile ei, am ascuns sub zgura nervilor cotidieni soluţia cea mai simplă de restaurare şi recuperare: Duminica.
Aud, de ani buni, că trebuie evitată o pastorală în care să propunem Duminica doar ca simplă zi de odihnă şi Biserica doar drept simplu spaţiu de linişte, de recuperare a sufletelor tulburate de spaima cotidianului. Că trebuie să insistăm pe elementele liturgice, pe comuniuni şi sinaxe, pe construirea unei teologii adânci şi substanţiale... De acord. Dar oamenii, pe care nu-i prea ascultăm, nu de o astfel de construcţie pastorală au nevoie.
Cred că trebuie să restaurăm o cultură a libertăţii Duminicii, o cultură pe care să o activăm memoriei colective în fiecare zi, în care să creştem calitatea mărturiei şi slujirii liturgice, dar şi aceea a comunicării cu cei din jurul nostru. Şi nu mă refer aici numai la preoţi, ci la toţi acei creştini care îşi iau în serios darul lui Dumnezeu de a trăi Duminica. Suntem convinşi că o cordialitate cotidiană, un dialog echilibrat pe teme de credinţă, o mână de ajutor întinsă celui aflat la nevoie, şi aici nu vorbim numai de nevoi materiale, sunt semnele discrete ale faptului că Duminică am fost la Biserică, am ascultat Evanghelia, am trăit comuniunea. Nu putem rămâne nişte creştini scrobiţi, atenţi doar la participarea formală, nu şi la cea dătătoare de libertate, în sensul în care, după spusa părintelui Arsenie Boca, cea mai mare libertate a omului este libertatea faţă de păcat. Pentru că aici se plămădeşte libertatea Duminicii, în încercarea de a-i păstra vie prezenţa sărbătorească, lipsită de patimi, în toate zilele vieţii noastre.
Aşa este şi cu vacanţele noastre şi cu timpul nostru liber. La vremea de acum, după ce am gustat din libertăţile subtile ale turismului indus, este vizibil că cei mai mulţi dintre credincioşii noştri vor fi legaţi de casă în vacanţele lor, în timp ce alţii vor face eforturi supranaturale ca să-şi păstreze standardele libertăţii asumate pe bani mulţi. Şi unora, şi altora trebuie să le aducem aminte că timpul personal sau familial liber nu este un timp al păcatului şi păcătuirii, că Duminicile sunt de dormit doar când se pierd absurd nopţile în băutură ori desfrâu, că vacanţa nu este un timp al suspendării ordinii morale. Că declicul de care au nevoie nu este unul de la o viaţă care-i consumă la una în care consumă, ci tocmai ieşirea din ordinea consumismului, a snobismului imoral cu ifose de libertate. Şi că spaţiul de unde începe orice libertate este acela al binecuvântării, al comuniunii cu Hristos, pelerin în căutarea noastră.
Desigur că e greu. De aceea suntem oameni ai Bisericii, nu ai vreunui trust specializat în managementul timpului liber. Oferta noastră de recreere şi odihnă în Duhul Sfânt riscă să nu mai fie provocatoare nici pentru noi, nici pentru credincioşii noştri. Dar trebuie să reţinem că nu noi propunem modelul, nu nouă ne aparţine energia menţinerii în parametrii vitali a libertăţii Duminicii şi timpului liber. Ci Aceluia Care şi-a ales drept zi de odihnă Duminica, care a creat timpul şi-l menţine în curgerea sa. A redescoperi noi înşine fundamentele creştine ale timpului dedicat lui Iisus Hristos, Bisericii Sale, întâlnirii cu Maica Sa Precurată şi cu Sfinţii este primul exerciţiu de recuperare a memoriei colective în ce priveşte Duminica, petrecerea timpului liber. Pentru că timpul liber este unul al construirii libertăţii. Iar libertatea cea mai mare este aceea faţă de păcat.