Între judecata omenească și judecata divină

Omul este supus greșelii, pentru că este om și nu poate fi desăvârșit. Adeseori, căderea îi este mai la îndemână decât ridicarea, iar slăbiciunea se dovedește mai puternică decât voința de a face binele. Nimeni nu poate pretinde că este lipsit de păcat, fără să se amăgească pe sine. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne avertizează: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8).

Cunoașterea propriei măsuri, recunoașterea limitelor și cercetarea sinceră a conștiinței constituie începutul îndreptării. Omul care își vede greșelile are posibilitatea să le îndrepte, în timp ce acela care se consideră întotdeauna drept rămâne prizonierul propriei autosuficiențe. Nu întâmplător, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cerem: „Dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu”. În aceste cuvinte se concentrează una dintre cele mai importante învățături ale vieții creștine: înainte de a-i judeca pe ceilalți, suntem datori să ne cercetăm pe noi înșine.

Realitatea vieții ne arată însă cât de greu este să păstrăm această măsură. Suntem înclinați să descoperim mai ușor greșelile aproapelui decât propriile neputințe, să cerem dreptate fără să ne întrebăm întotdeauna dacă noi înșine suntem drepți și să atribuim altora răspunderea pentru neîmplinirile noastre. Uneori, nemulțumirea merge atât de departe încât omul ajunge să-L învinovățească chiar pe Dumnezeu pentru ceea ce nu înțelege sau nu poate schimba.

Fără o legătură vie cu Dumnezeu, omul riscă să-și irosească darurile primite, să se epuizeze în căutarea unor împliniri trecătoare și să descopere, mai devreme sau mai târziu, că puterile sale sunt limitate. Există încercări în fața cărora experiența, priceperea și mijloacele materiale nu mai sunt suficiente. Tocmai atunci se vădește profunzimea credinței, căci legătura cu Dumnezeu nu este numai pentru zilele senine ale vieții. Ea presupune statornicie și încredere, inclusiv atunci când răspunsurile întârzie, iar suferința pare greu de purtat.

Experiența vieții devine ziditoare atunci când omul învață din ceea ce trăiește și nu se lasă copleșit de amărăciune. Urcușurile și coborâșurile existenței pun la încercare fidelitatea relației cu Dumnezeu și solidaritatea dintre noi. Avem nevoie unii de alții, de înțelegere, de sprijin și de iertare, dar, mai presus de toate, avem nevoie de Bunul Dumnezeu, sprijinul nostru atunci când toate celelalte par nesigure.

Vremurile din urmă ne oferă tot mai multe motive de reflecție. Relațiile dintre oameni devin adesea fragile, încrederea se pierde cu ușurință, iar judecata aproapelui pare să fi devenit o pre­ocupare cotidiană. Ne grăbim să condamnăm, să căutăm vinovați și să formulăm sentințe asupra unor împrejurări pe care nu le cunoaștem pe deplin. Pentru ceea ce nu merge bine sunt răspunzători ceilalți, societatea, vremurile sau chiar Dumnezeu. Noi, aproape niciodată. Sfânta Scriptură ne învață însă că adevărata judecată începe cu propria conștiință. „Căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați” (1 Corinteni 11, 31). A te judeca pe tine însuți înseamnă să ai curajul de a recunoaște adevărul despre propria viață, fără justificări și fără încercarea de a transfera asupra altora răspunderea faptelor tale.

Mi-a fost dat să înțeleg mai profund această învățătură în urma unei întâmplări pe care nu am uitat-o.

Într-una dintre zile, o persoană pe care o cunoșteam de multă vreme, un om respectabil, echilibrat și, după toate aparențele, împăcat cu sine și cu cei din jur, a venit la mine vizibil tulburată. Chipul său trăda o neliniște neobișnuită. Am înțeles că se întâmplase ceva care îl marcase profund.

L-am ascultat cu atenția și discreția pe care le cere o mărturisire sinceră. După câteva clipe de ezitare, mi-a spus că, într-o noapte, trăise un vis neobișnuit: Îl chemase pe Dumnezeu la judecată.

Da, Îl citase pe Dumnezeu, iar Dumnezeu Se prezentase.

Totul se desfășura după rânduiala unei judecăți omenești. Exista un judecător, exista un acuzat și exista un rechizitoriu. Numai că rolurile erau răsturnate: omul se așezase în postura celui care judecă, iar Dumnezeu Se afla înaintea lui, ascultând acuzațiile.

Dumnezeu nu Se împotrivea. Nu refuza să Se prezinte, nu întrerupea și nu cerea să fie ascultat. Se supunea, în tăcere, procedurii pe care omul o hotărâse. Iar omul începea să-I ceară socoteală (în vis...).

Mai întâi, pentru însăși viața pe care o primise. De ce fusese adus pe lume fără să fie întrebat? De ce trebuise să cunoască suferința, dezamăgirea și nedreptatea? De ce viața, care ar fi trebuit să fie un dar, devenise uneori atât de greu de purtat?

Apoi, pentru toate încercările prin care trecuse. Îl învinovățea pe Dumnezeu că nu intervenise atunci când avusese nevoie de ajutor, că nu îi îndepărtase greutățile și că îl lăsase să se confrunte singur cu împrejurări pe care le considera nedrepte.

Pe măsură ce vorbea, acuzațiile deveneau tot mai numeroase. Nemulțumirile personale se amestecau cu cele privitoare la lumea în care trăia.

...Trecuseră atâția ani de la evenimentele din decembrie 1989, iar schimbările în bine, atât de mult așteptate, întârziau să se împlinească. Oamenii speraseră într-o societate mai dreaptă, mai cinstită, în care adevărul și respectul față de aproapele să nu rămână simple promisiuni. Și totuși, nedreptățile continuau, minciuna părea să câștige teren, iar oamenii deveneau, în per­cepția sa, tot mai egoiști și mai lipsiți de cuvânt.

De ce îngăduia Dumnezeu toate acestea?

De ce cei care mințeau și înșelau păreau uneori să aibă mai mult succes decât cei cinstiți? De ce oamenii promiteau și nu se țineau de cuvânt? De ce atâta suferință, atâta nedreptate și atâta indiferență?

Întrebările se transformau în acuzații, iar acuzațiile curgeau una după alta. Dumnezeu era învinovățit pentru toate: pentru suferințele personale, pentru răutatea oamenilor, pentru neîmplinirile unei societăți și pentru speranțele care nu se împliniseră.

Omul avea impresia că, în sfârșit, sosise momentul să spună tot ceea ce adunase în suflet de-a lungul anilor.

Și Dumnezeu asculta.

Nu știa dacă tăcerea Lui însemna răbdare, îngăduință sau așteptare. Știa numai că, în fața sa, Cel pe care Îl chemase la judecată nu rostea nici un cuvânt.

Pe măsură ce rechizitoriul continua, ceva începea însă să se schimbe. Siguranța cu care își formulase acuzațiile lăsa treptat locul unei neliniști pe care nu și-o putea explica. Se auzea vorbind despre greșelile tuturor, despre nedreptățile lumii și despre ceea ce Dumnezeu ar fi trebuit să facă, dar nu își amintea să fi spus ceva despre propria răspundere.

Îi ceruse lui Dumnezeu să răspundă pentru toate, fără să se întrebe ce făcuse el însuși cu darul vieții, cu libertatea și cu puterea de a alege între bine și rău.

În relatarea sa, tocmai această descoperire părea să-l fi tulburat cel mai mult.

Mi-a mărturisit că nu știa cât durase acea judecată. Poate o clipă, poate o noapte cât o viață întreagă. Timpul își pierduse măsura obișnuită, iar toate nemulțumirile adunate de-a lungul anilor păreau să se fi concentrat într-un singur moment.

Dar își amintea foarte bine ce se întâmplase când se trezise. Căzuse în genunchi. Nu mai avea nimic de reproșat. Nu mai cerea explicații și nu mai căuta vinovați. Îi cerea lui Dumnezeu iertare.

L-a rugat să-l ferească de asemenea gânduri, chiar și în cele mai întunecate clipe ale vieții, când suferința poate întuneca judecata, iar omul este ispitit să creadă că dreptatea sa trebuie să fie măsura tuturor lucrurilor.

Înțelesese că nu putea cuprinde cu mintea toate tainele vieții și că neputința de a înțelege anumite încercări nu îi dădea dreptul să condamne lucrarea lui Dumnezeu.

Mi-a spus că, în acele clipe, își amintise că la Dumnezeu adevărul este Adevăr, iar dreptatea este Dreptate. În fața acestei măsuri, judecățile omenești, atât de adesea influențate de interese, orgolii și neputințe, își descoperă limitele.

...Am rămas multă vreme cu gândul la această mărturisire.

Nu visul în sine mi s-a părut cel mai important, ci schimbarea pe care o produsese în sufletul celui care îl trăise. Omul venise să-mi povestească o experiență care îi zdruncinase siguranța de sine. Îl chemase pe Dumnezeu la judecată și sfârșise prin a-și cerceta propria conștiință.

În loc să mai caute vinovați, descoperise nevoia de iertare. În locul nemulțumirii apăruse smerenia. Întâmplarea mi-a adus în minte cuvintele prorocului Isaia: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre, zice Domnul” (Isaia 55, 8).

Cât de des încercăm să judecăm ceea ce nu putem înțelege pe deplin! De aceea, atunci când condamnăm minciuna, nedreptatea, lipsa de iubire și egoismul lumii, trebuie să ne întrebăm dacă nu contribuim, prin propriile fapte, la răul pe care îl deplângem.

Schimbarea lumii începe, într-o anumită măsură, cu schimbarea fiecăruia dintre noi. Judecata omenească este adesea grăbită.

Dumnezeu, în schimb, cunoaște adâncul inimii omenești. Dreptatea Sa nu este despărțită de adevăr și nici de milostivire. El nu dorește moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, după cum mărturisește prorocul Iezechiel: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu, și nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale și să fie viu?” (Iezechiel 18, 23).

În această lumină trebuie înțe­leasă și judecata de sine. Ea nu înseamnă descurajare sau condamnare fără speranță, ci recunoașterea adevărului despre propria viață și dorința sinceră de îndreptare.

Sfântul Apostol Pavel ne amin­tește că „noi toți trebuie să ne înfă­ți­șăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2 Corinteni 5, 10). Această învățătură nu trebuie să ne înfricoșeze, ci să ne trezească responsabilitatea pentru timpul și darurile primite.

Omul poate greși în judecățile sale. Poate confunda dreptatea cu propriul interes, adevărul cu ceea ce îi convine și libertatea cu dreptul de a face orice. Dumnezeu însă rămâne Dreptul Judecător, Cel care cunoaște ceea ce noi nu putem cunoaște și vede ceea ce ochii noștri nu pot pătrunde.

Poate că, în cele din urmă, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este de ce Dumnezeu nu a făcut lumea după așteptările noastre, ci ce am făcut noi cu lumea și cu viața pe care El Însuși ni le-a încre­dințat. Așadar, înainte de a-L chema pe Dumnezeu la judecată, se cuvine să ne întrebăm dacă suntem pregătiți să ne înfățișăm noi înșine înaintea Lui.