Între kleos și smerenie

Zis-a un bătrân: „De este cineva cinstit și lăudat de oameni mai mult decât măsura lui, unul ca acela de mult bine se lipsește. Iar cel care nu este nici cât de puțin cinstit și lăudat de oameni aici pe pământ, acela va fi proslăvit de Domnul Dumnezeu în cer”.

Cuvântul acesta capătă astăzi mai multă greutate decât avea în perioada Evului Mediu, pentru că, într-un anume fel, asistăm la o repăgânizare a societății. Martin Shaw, un scriitor și gânditor britanic creștin, observă reîntoarcerea păgânismului prin ceea ce grecii antici numeau kleos, adică faimă sau renume. Sensul literal al cuvântului era „ceea ce se aude despre cineva”. Și de aici se nasc sensurile secundare: reputație, glorie transmisă prin vorbire și prin cânt epic. Kleos-ul este ceea ce pune în mișcare existența eroului și este scopul său suprem. Altfel spus, kleos este o formă de nemurire simbolică, iar în lipsa ei, eroul cade în anonimat și astfel moare de două ori: o dată fizic, iar a doua oară prin căderea în uitare.

În ceea ce privește cultura contemporană, Martin Shaw notează că astăzi kleos-ul devine valoarea supremă pe rețelele de socializare. Câmpul de luptă al vechilor greci a fost înlocuit de internet, iar armele, de tastatură. La fel ca în Antichitate, când eroii nu puteau să determine direct felul în care memoria lor va fi purtată prin cântec din generație în generație, tot așa și astăzi, pe rețelele de socializare, nu poți decât să speri că vei obține aprecieri din abundență.

Cele două lumi au în comun faima, ca singura formă de nemurire accesibilă. Câtă vreme faima există, nici măcar nu mai contează măsura în care este întemeiată în realitate. Nu știu în ce măsură eroii greci puteau să își înfrumusețeze propria poveste încât să prindă la public, dar știu că noi, azi, încercăm să ne construim vieți aparent perfecte, de multe ori departe de realitate, prin care să dobândim o mică nemurire pe Instagram.

În acest context, cuvântul bătrânului din Pateric devine și mai actual, pentru că modifică perspectiva. Dacă în logica lui kleos este important ce se spune despre tine și ce știu oamenii despre tine, în logica creștină este decisiv ceea ce Dumnezeu vede la tine. Prin urmare, mântuirea nu este dată de memoria colectivă, care, în cele din urmă, este insignifiantă, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Dacă memoria colectivă vede în tine mai mult decât ești, spun asceții, tu ești păgubit înaintea Domnului. Dacă, dimpotrivă, oamenii nu îți văd suficient lucrarea și nu o validează, Dumnezeu va fi Cel care, cu siguranță, va compensa.

Până la urmă, pericolul nu este reprezentat de vizibilitate, ci de identificarea cu ea. Când omul începe să trăiască pentru imaginea sa publică, deja se pierde pe sine și se înstrăinează de Dumnezeu, cultivând o iluzie.

Vechiul gând al părinților deșertului se dovedește peste timp o critică profetică a civilizației reputației. Singura cale spre nemurire este propriul nostru adevăr, așa cum Dumnezeu îl vede.