Învățând umăr la umăr cu sfinții...
Am scris câteva gânduri pentru portalul Doxologia pe marginea marelui eveniment duhovnicesc de la Iași - pelerinajul la racla Sfintei Cuvioase Parascheva - în care doar am enunțat ipoteza că sfinții învață continuu, chiar și în lumea lor cerească. Acum vreau să nuanțez această idee și să afirm că da!, sfinții învață, dar mai ales ei se luminează. Adică își luminează perpetuu înțelegerea asupra existenței ființei dumnezeiești, asupra îngerilor, asupra legilor creației și asupra oamenilor: felul lor de a fi, de a cere, de a primi, de a se bucura ori de a se întrista și, mai ales, sinceritatea inimii lor.
A trece dincolo nu înseamnă „loc de odihnă” stricto sensu, ci înseamnă „a te odihni” de răutățile și grijile lumii, de stresul și durerile din viața terestră. Înseamnă că nimic nu te mai atinge, în sensul de a te răni. Te afli plasat într-o zonă serenă, de pace veșnică și siguranță absolută. Însă nici pe departe nu te găsești într-o stare de somnolență apăsată, de catalepsie, de activitate neuronală zero (deși nu știm precis cu ce „organ”, cu ce facultate a sufletului vom raționa dincolo). Nu stăm „lemn Tănase” cât e veșnicia de lungă! Dimpotrivă, ne vom afla într-un permanent proces de învățare, de tâlcuire a celor ascunse nouă până în acel moment. Vom fi curioși, avizi să cunoaștem, să avem parte de revelații graduale, pe măsura „maturizării” noastre cerești. Acolo, în Împărăția lui Dumnezeu vom avea parte de adevărata stare dinamică, de acel dinamism revelator, care înlătură prezumția, „ghicitura” sau chiar cunoașterea senzorială și cognitivă, făcând loc evidențelor duhovnicești. Acelea ni se vor revela din belșug! Împărăția, așadar, nu este sanatoriu, ci academie...
Sfinții, la rândul lor, vor avea parte de treptele cele mai înalte ale cunoașterii celor din veac ascunse, căci „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus” (Ioan 14, 2). Așadar, sunt multe locașuri, adică multe trepte ale cunoașterii, mai precis ale luminării. Căci Hristos, fiind lumina lumii, Logosul care luminează totul, îi va lumina și pe sfinți. Ei oricum au pășit în lumea de dincolo cu un mare plus de stră-vedere, de privire dincolo, au-delà, de resorturi diafane (diafan însemnând, la obârșie, transparent) operând mai abitir ca alții cu valorile veșniciei, în trup fiind. Erau, cum s-ar spune, cu un picior în rai. Iar acolo, sus, apare luminarea deplină. Nu iluminare, ci luminare - adică lumina este primită de la sursă, de la Dumnezeu. Sfinții devin astfel luminători ei înșiși, făcând serviciul de candele active, de licurici ai Raiului, de fanioane ale veșniciei - atrăgându-ne atenția asupra căii de urmat. Ei balizează spre mântuire tenebrele vieților noastre, ei sunt toiag și cârmă, ei sunt emisarii Domnului - pe lângă sfinții îngeri - pe lângă noi.
De aceea afirm sus și tare că pelerinajul în sine, pe lângă multe alte virtuți, o are și pe aceea de a fi școală înaltă pentru pelerini, pentru sfinți, dar și pentru cei ce stau pe margine, adică pentru chibiții credinței - care mie unuia îmi sunt foarte dragi în nedumeririle lor atunci când sunt sincere. Aceștia, văzând relația de nespusă tandrețe și jertfă care răzbate dimprejurul raclelor cu sfintele moaște, au două tipuri de judecăți: acolo nu e nimic, e autoamăgire la pupătorii de moaște sau acolo e ceva ce depășește puterea de înțelegere obișnuită. Așadar, nu cu ochiul trebuie măsurat fenomenul, nu cu urechea, nu cu pasul, nici măcar cu mintea. Ci cu alt „organ” bine ascuns, care se numește smerenia sau nevinovăția gândului. Cu acel organ cei neduși la biserică pot măsura ce se întâmplă pe durata unui pelerinaj, și atunci ei chiar pot înțelege ceva important: că sfinții sunt vii, că învață cot la cot cu oamenii și că între noi și ei nu există nici o barieră, exceptând propria noastră neputință sufletească ori propriul gând maculat de păcatul trufiei.