Învățător și discipol

Duhovnicia părinților de­șer­tului și, în general, spiritualitatea ortodoxă se întemeiază pe ucenicie, pe trece­rea învățăturii și a experienței de la o generație la alta, în mod direct. Dar, tocmai pentru că este atât de importantă învățătura directă, sunt posibile și patologii ale ei. Amma Sincletica avertizează: „E primejdios să înveți pe cineva dacă nu ai trecut prin viața ascetică. Așa cum cineva, cu o casă putredă, își vatămă oaspeții dacă i se prăbușește casa, tot așa și cei care nu s-au zidit mai întâi pe ei înșiși îi distrug pe cei care vin la ei să învețe. Cu vorbele îi îndeamnă la mântuire, dar cu felul lor strâmb de viață mai mult îi strică pe ucenici”.

Amma Sincletica este cunoscută pentru asprimea ascezei sale, pentru curaj și sobrietate. Nota specifică a gândului său cu privire la povățuire este că cel care încearcă să ghideze pe altul fără să aibă experiență autentică nu doar că este ineficient, dar se expune la un pericol de moarte, atât de mare este miza. În termeni contemporani, am putea spune că amma Sincletica vorbește despre cât de crucială este autenticitatea în procesul de formare și de transmitere a experienței vii. Nu poți vorbi cu adevărat despre pocăință decât din mijlocul pocăin­ței (sau măcar de undeva dintr-o margine, dar contactul rămâne esențial). Riscul cel mai mare e constituit de faptul că mesajul transmis de cuvinte riscă să fie altul decât cel comunicat prin ansamblul comportamentului. În felul acesta se naște confuzie și mereu există riscul ca ceea ce transmiți prin felul tău de a fi să pună în umbră cuvintele. Se poate merge până acolo încât cuvintele să nu mai însemne nimic în fața atitudinii. Altfel spus, explicitul să fie bătut de implicit.

Modelul suprem pentru asceți rămâne Hristos, Care a fost exemplul coerenței absolute între cuvânt și faptă (sau imagine de ansamblu). Această coerență devine o cale privilegiată de comunicare a harului, care îl va hrăni și îl va crește pe ucenic. Așadar, principiul ammei Sincletica este unul destul de simplu: primează zidirea ta duhovnicească, din care decurge, firesc, sprijinul celorlalți. Dimpotrivă,
dacă te ocupi de formarea altora (înainte de vreme), chiar dacă poate părea un gest altruist, în realitate este o mișcare păti­mașă a inimii, care trădează mândrie și egoism și pune întreaga comunitate în pericol. Prea adesea ne externalizăm problemele și ni se pare că, ajutându-i pe alții să le depășească, ni le rezolvăm și noi. În realitate, rezultatul s-ar pu­tea să fie pe dos.

Și totuși, cum rămâne cu celebrele cuvinte pe care N. Steinhardt le citează: „Dăruind vei dobândi”? Autenticitatea rămâne și aici cheia. Chiar dacă încă nu ai, fiind sincer cu tine și dorind din inimă să îm­pli­nești virtutea, ești deja pe cale și îi poți ajuta și pe ceilalți să înain­teze. Dar cu precauție.