„Invazia păgână”

Sub acest titlu a fost difuzat un film documentar (serial) în SUA la începutul anilor ’90, primit cu entuziasm în rândul membrilor comunităților creștine din Lumea Nouă. Era unul dintre primele semnale de alarmă, distribuit pe scară largă, privind fenomenul retragerii creștinismului din prim-planul vieții publice, sociale și culturale a Statelor Unite. Națiunea americană putea vedea cu propriii săi ochi, printr-o relatare cinematografică simplă și directă, efectele secularizării accelerate, dar și luării în derâdere a unor simboluri ori sărbători creștine, trucate din pur spirit comercial, cum este cea de Halloween. Totodată, oamenii au putut sesiza apărând la scenă deschisă o pleiadă de vraci, o pletoră de șamani, o puzderie de vrăjitori, o sumedenie de chiromanți, mulți șarlatani, o gașcă de predicatori ambulanți, o șleahtă de fachiri, precum și contingente de „călugări tibetani” care îi amăgeau pe cei creduli cu umărul drept dezgolit în onoarea lui Budha, flori de lotus și bețișoare aromate. Un bestiar divinizant, chipurile, o deversare de talente cameleonice în a mima sfințenia...

Desigur, aceasta este oferta surprinsă de camerele de filmat, dar cum arată cererea în viața reală? Pentru că într-o lume liberă - inclusiv la bursa ideilor & principiilor religioase - dacă un lucru nu este solicitat de către public, el dispare. Așadar, dacă nu ar fi fost nevoie ca oamenii să caute sfințenia într-o formă sau alta, să-L caute pe Dumnezeu cu sinceritate, acești falși profeți nu ar fi apărut - darămite să mai întemeieze secte puternice, „biserici” mondiale, congregații universale și asociații word-wide... Și, desigur, nu ar mai fi produs atâ­ția bani, pentru conturile lor. Deci cererea a determinat oferta, ba chiar a depășit-o! Care să fie, totuși, explicația pentru proliferarea spectaculoasă a falselor minuni, a profeților mincinoși, a „bisericilor” fără har? Aceeași nevoie multimilenară - eternă, aș zice - a omului de a se raporta la ceva care se află deasupra lui, la ceva ce doar sufletul caută cu ardoare, la ceva ce-i produce o neliniște și o atracție difuză, adică: la Dumnezeu. Ființa atotputernică, Făptura misterioasă, Entitatea hiper-inteligentă, Principiul fundamental, Marele Arhitect - toate aceste numiri și reprezentări din modernitatea târzie ale lui Dumnezeu fac posibilă și o multitudine de prezumtive înțelegeri și înțelesuri asupra Sa. Or, mai bine zis, de pure închipuiri/fantezii ale omului legate de ceea ce este și cum este Dumnezeu. Și aici apar confuziile majore, întreținute de speculanții bursei ideilor mistice, confuzii din care câștigă încredere, putere și bani.

Un inventar al invaziei păgâne (coroborat cu haosul axiologic și revenirea mentalului păgân, descrise de Chantal Delsol în cartea „Sfârșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp”, Ed. Spandugino) ar arăta ca un bâlci transcendental, ca un iarmaroc vizual și ideatic. Astfel, curentele neopăgâne se manifestă printr-o cultură morbidă a lumii de dincolo văzută doar în dimensiunea sa infernală: monștri și vampiri, zombi și fantome, creaturi ale iadului eventual și cu ceva tehnologie - toate fac deliciul unor pelicule de mare priză la public! Apoi vin teoriile civilizațiilor extraterestre la pachet cu imaginarul cărților și filmelor SF, de care este plină producția cinematografică de la Hollywood. Despre Halloween, ce să mai vorbim? Copii drapați în cadavre, puberi deghi­zați în vampiri, oameni în toată firea agitând bostani și tărtă­cuțe... Dar despre comercializarea sărbătoririi Sf. Mc. Valentin pe 14 februarie, laolaltă cu toate formele ei idolatre? Dar despre idolatrizarea nunții în sine (spectacol păgân, cu regie aferentă și buget în consecință), dar despre ursitoarele care vin să profețească la pătuțul nou-născutului? Ce să mai vorbim despre formele muzicale de neopăgânism, formații heavy-metal sau punk, de muzică tehno sau electronică, purtătoare de versuri și recuzită de multe ori inspirate din bolgiile dantești, din „Nopțile Valpurgiei” invocate și în Faust - ce naivă începe să ni se pară literatura veacurilor tre­­cute în comparație cu viața în­săși... Dar cultele satanice declarate ca atare, cu „disciplină” și „dog­mă”, reprezentând un creș­ti­­nism inversat, pe dos? Dar inva­zia de pornografie, de la cea infantilă până la forme de bestialitate? Dar poligamia, dar formele de sclavagism mascat? Dar întoarcerea la mama-natură, la Geea, la zeitățile pământului, ale naturii primordiale printr-o formă de ecologie radicală, stângistă? Opresc aici enumerația, căci articolul dispune de un spațiu limitat, totuși...

În încheiere, mai întreb doar atât: unde să mai încapă cumin­țe­nia adevăratei credințe, discreția ei, harul ei tainic, lucrarea ei mântuitoare, viețile exemplare ale sfinților, efortul ascetic nevăzut și neștiut de nimeni? Cum să-și mai dezvăluie Ortodoxia, în zilele noastre, puterea-i de seduc­ție? Șanse zero, în competiție cu celelalte forme descrise mai sus. Și atunci, cum de nu e deja dispărută? Tocmai asta ne arată caracterul ei extramundan, inefabil și haric. Și faptul că nu „făcută” (doar) de mâna și mintea omului!