„Invictus“: un film pentru guvernanţi

Este uimitoare dezinvoltura cu care Clint Eastwood abordează cu aceeaşi dexteritate nu doar genuri cinematografice diferite, ci şi momente istorice delicate ale secolului al XX-lea, găzduite de spaţii exotice (Japonia, Coreea, Africa de Sud…), reuşind de fiecare dată, pe lângă resuscitarea atentă şi veridică a tabloului epocii, să extragă o lecţie esenţială de viaţă, a cărei temă constantă e autodepăşirea limitelor personale.

De la „O fată de un milion de dolari“, sau dipticul de război „Steaguri pline de glorie“ - „Scrisori din Iwo Jima“, ori“Gran Torino“ - pelicule cu un prestigios palmares - şi până la cel mai recent film al său, „Invictus“, Eastwood investighează condiţia existenţială a „războinicului“ şi anatomia eroismului - demers ce tinde să constituie, în sens larg, matricea identitară a întregii sale filmografii şi unul dintre secretele succesului său la public. Prin excelenţă hollywoodiene, filmele sale îşi dezvoltă acţiunea în jurul unor personaje extrem de volitive, nişte „mari singuratici“ surprinşi în momentul unei cumpene existenţiale - prilej de analiză psihologică şi de reconsiderare a relaţiilor cu semenii, dar şi de suspans în desfăşurarea unei acţiuni tensionate conduse cu măiestrie şi simţ cinematografic înnăscut. În „Invictus“, mai mult ca în oricare alt film al său, veteranul cineast radiografiază resorturile intime (personale, morale, extraistorice) ale puterii şi charismei politice - prilej de evocare a unei personalităţi legendare a secolului al XX-lea: Nelson Mandela. Bazat pe romanul jurnalistului englez John Carlin „Playing the Enemy. Nelson Mandela and the Game that Made a Nation“, scenarizat de sud-africanul Anthony Peckham („Sherlock Holmes“), filmul se concentrează pe un moment-cheie în realizarea concilierii naţionale de către primul preşedinte de culoare sud-african: câştigarea Cupei Campionilor la rugby în 1995. Sportul de masă şi politica: iată o temă incitantă, care i-a atras, la vremea lor, şi pe alţi lideri (inclusiv ai imperiilor totalitare), care au înţeles puterea de seducţie a stadionului şi au ştiut s-o exploateze în folosul lor. Cazul Africii de Sud este, însă, din punctul de vedere istoric, unul aparte şi esenţialmente benign: aici, frenezia sportivă a unit o naţiune, divizată de un îndelungat regim de ură şi segregare rasială. Ideea genială i-a aparţinut lui Nelson Mandela şi este legată de angajarea întregii ţări, încă puternic divizată politic, într-un meci care îi va schimba istoria. După 27 de ani de detenţie politică, şeful Congresului Naţional African şi liderul principal al mişcării anti-Apartheid devine, în 1994, primul preşedinte de culoare al Republicii Africa de Sud. Cu toate că regimul rasist este abolit, ţara este măcinată de puternice conflicte interetnice şi dorinţe de răzbunare. Marea dilemă a preşedintelui (interpretat cu multă dăruire de Morgan Freeman, actor fascinat de personalitatea lui Mandela şi iniţiatorul de facto al filmului) este găsirea unui cuvânt-cheie, slogan, vers sau cântec unificator, care să rezoneze în inimile tuturor compatrioţilor săi, indiferent de culoare: „Cum reuşim să dăm inspiraţie celor din jurul nostru?“. Mandela (căruia în ţară i se spune Madiba) descoperă cuvintele-cheie: meciul şi stadionul - topos al catharsisului primar, accesibil oamenilor celor mai simpli („Golul te umple de atâta bucurie, încât uiţi toate problemele din viaţa ta“; „Meciul e singurul loc unde poţi scăpa de inhibiţii fără să fii arestat“) - şi le identifică motorul: echipa naţională de rugby. Aceasta, însă, e fosta echipă a Apartheidului şi trebuie exorcizată de stigmatul rasist care încă planează asupra sa - acţiune temerară şi de amploare, în care Madiba se angajează personal, împreună cu tânărul şef al echipei. Stindardul campaniei de „PR“ este „O echipă, o naţiune“. Predând gratuit lecţii de rugby copiilor din mahalale, echipa de albi reuşeşte, după un obositor turneu, să câştige simpatia susţinătorilor - moment esenţial, în viziunea lui Mandela, pentru reconcilierea naţională. Dar nu este suficient: pentru producerea „catharsisului“ este necesară câştigarea campionatului - sarcină practic imposibilă pentru o ţară exclusă ani de-a rândul, din cauza regimului politic, de la competiţiile internaţionale. Mandela împreună cu şeful echipei (alias Matt Damon) se angajează tocmai în acest pariu şi îl vor câştiga: acesta e „miracolul sud-african“! Surprinzătoare este performanţa lui Clint Eastwood şi a lui Anthony Peckham de a înfăţişa tot acest spectacol de psihosociologie politică atât de străină lumii occidentale, într-un film accesibil, antrenant şi deloc demagogic. Actorii sunt la înălţime: atât figuraţia extrem de numeroasă şi autentică, echipele rivale şi anturajul preşedintelui, cât mai ales cuplul Morgan Freeman-Matt Damon, în care relaţia maestru-discipol funcţionează convingător şi fluid, la cote rar întâlnite în cinema! Filmul lui Clint Eastwood se naşte din miracolul întâlnirii unor mari scriitori şi artişti, fascinaţi de acelaşi ideal; iar oferta sa, cu totul excepţională, e aceea a unui model convingător şi palpabil de lider curajos, înţelept şi charismatic, adică eficient, într-o perioadă de maximă penurie în domeniu, pe plan mondial. Care şef de stat se va duce la film?!