Invidia şi bunătatea

Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea, găsim scris în notiţele lui Ludwig van Beethoven. Dar superioritatea uneori deranjează, incomodează. Când eşti om bun, va exista cel puţin un individ care te va privi cu invidie şi ură. Când eşti plin de  bunătate, atragi situaţii plăcute în viaţa ta, oamenii devin prietenoşi, deschişi, caută compania ta. Acest lucru naşte invidia în celălalt, deoarece el nu mai este în prim plan, nu are aceeaşi atenţie din partea celorlalţi cum ai tu. El se simte diminuat şi în inconştienţa lui crede că nutrind ură faţă de tine şi bârfindu-te se ridică mai sus decât tine.

Invidia născută în lume odată cu naşterea lui Hristos ca Împărat şi Dumnezeu adevărat a făcut ca El să fie urât încă de la început de mulţi. Irod a vrut să-L ucidă din primele zile gândind că doar aşa îşi va păzi tronul de un pretendent nepoftit. Iar mai târziu, fariseii şi conducătorii poporului evreu l-au pizmuit pentru puterea şi cuvântul pe care Hristos le împărtăşea tuturor cu multă bunătate. Dar nici măcar moartea pe care i-au dat-o nu a făcut ca mesajul lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este!“ (Mt. 5, 48) să fie oprit.

Hristos este pentru noi Domn, Stăpân, Mântuitor, dar şi prietenul cel mai bun. Cine nu crede acestui cuvânt îşi neagă propria mântuire, propria posibilitate de a se salva. Dacă bunătatea absolută nu a putut fi întrupată în persoana unui om, atunci răul este atotbiruitor. Însă Hristos rămâne pentru cei ce cred în El Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ. (Augustin Păunoiu)