Învierea lui Hristos, văzând...
Nu părea că ne vom strânge vreodată. Românii, în Padova și aiurea - îmi spuneau toți -, sunt greu de strâns și de fidelizat în raport cu Biserica. Veneau des câte 30 ori 35 maximum, în fiecare duminică acolo, pe via Savonarola, în Colegiul Don Mazza, unde - alături de actualul Părinte Episcop Gurie și de actualul decan al teologiei clujene, Teofil - slujeam cuminți, în mica noastră insulă de... diaspora. De Ortodoxie. Cel mai des ne vedeam cu ceilalți studenți. Și cu o parte din oamenii ajunși să lucreze greu, foarte greu, în domenii care aveau nevoie de muncitori fidelizați în muncă. Ai noștri, cu unii am rămas prieten, erau astfel de oameni. Motivați și de familia din țară ca și de cea de acolo, din Padova unei primăveri fără sfârșit. Nu ne-am gândit prea mult cum să-i adunăm pe oameni pentru Paști. Erau acolo. Trebuiau doar să se lase descoperiți și o făceau cu plăcere. De-acum știam că orice comunitate se încheagă prin Liturghie și prietenie, prin zâmbete destinse și ajutor reciproc. Fusesem printre ei în depozitul de cauciucuri ori topitoria unde stăteau, oarecum, ascunși. Descoperisem modul simplu și camaraderesc în care preoții catolici le acordau ajutor și dezvoltasem, fără să știm, o libertate de sprijin incredibil de bine articulată pe nevoi de bun-simț. Dar eram noi, cu adevărat noi, doar la biserică. De fapt, nu, abia de câțiva ani Padova are biserică românească. Pe atunci aveam Liturghia. Ca un ATI de viață. Cred, personal, că fără frumusețea ei simplă, fără cordialitatea de atunci ne-am fi pierdut. Rămâneam după la o cafea sau fugeam, împreună, la câte un eveniment cultural. Eram o singură familie.
Se apropiau Paștile și nu părea să avem șanse să ne vedem toți. Împreună cu prietenii din Liturghie - alții decât sfinții, dar și cu ei - am plecat în parcuri, către gară, pe malul râului Po ori în piețele Padovei. Eram o echipă destul de mare și polițiștii locali se obișnuiseră cu noi. Ne salutau și ne ajutau să descoperim oamenii prin străduțele laterale, pe unde știam că se adunau, la povești pur și simplu. Un anunț dat în presa locală a făcut declicul comunității catolice din colegiu. Și ne-au pus la dispoziție biserica obișnuită, acolo unde românii știau să vină. Și au venit. Mulți. Atât de mulți, încât părea că nu vor încăpea în curtea interioară. Dar știau toți că încăpem unul în inima celuilalt. Simpli și cu dor de casă. Au venit. S-au rugat, au cântat, s-au minunat că sunt vii. Inimile noastre, una singură. Și Domnul cel Înviat în mijlocul nostru. Ca un Frate care are să ne spună ceva. Și ne-a spus să înviem. Și ne-am supus.
Când scriu rândurile acestea mă gândesc la toți vlădicii, preoții și preotesele, la toate comunitățile noastre de peste hotarele fizice. Dar și la înstrăinații din propria noastră comunitate, la cei care se simt străini pentru că nu reușim să-i facem să se simtă iubiți. Încurajați. Oare dacă nu aș fi trăit Paștile lui 1996, în „exilul” studențesc de la Padova, aș fi învățat atât de lesne să le spun credincioșilor că fără ei nu suntem Biserică? Că linia de demarcație între acasă și departe e trasată doar în imaginarul celor care nu-și cunosc rădăcinile de duh? Că nu suntem buni și răi, săraci și bogați, ci candidați, fundamental, la Înviere? Unii socotesc grea școală pastorația în diaspora. Poate. Pentru cei cărora li se pare că li se cuvine totul, pentru cei care nu știu să rabde ori să înțeleagă taina Evangheliei slujirii. Dar este și cea mai spirituală formare pentru acela care-și iubește preoția mai presus de propria viață. În multele, prea multele, mele experiențe și întâlniri ulterioare cu frățietatea ortodoxă românească din țările Europei, din Canada sau Chile, am descoperit că oamenii aceștia își iubesc spus și nespus patria și Biserica. Într-un fel simplu, fără ifose, fără să dea lecții nimănui. Felul de a fi al celui care a trecut deja printr-o moarte. Și gustă din rodul învierii ce va să vină.
Luni, după Învierea ortodoxă, m-am întâlnit în Biblioteca Colegiului Don Mazza cu Don Luigi Preto, un bătrân și extrem de sensibil pedagog al școlii. M-a oprit. Și-a măsurat, ca întotdeauna, cuvintele. Mi-a spus: Te rog să transmiți credincioșilor din Biserica Ortodoxă gândul meu: Le mulțumesc că mi-au arătat Învierea! Și a plecat, timid. Omul acela simțise bucuria, demnitatea și cordialitatea în Hristos a celor care, deseori, cădeau în apă și deseori în foc... Cred astăzi, mai mult ca oricând, că aceasta este misiunea noastră: Să facem vădită Învierea! Să o facem de văzut, de trăit. Anul trecut am făcut exercițiul asumării interioare a Învierii. Nu avem voie să uităm și nici să ștergem din folderul experienței pastorale tragismul clipelor de la Prohod ori din Miezul Nopții Învierii. Singurătatea aceea legalizată nu este obișnuitul Liturghiei. Nici girofarurile încăpățânate să ne impresioneze. Tocmai pe noi, care purtăm lumina în cele mai întunecate unghiuri ale lumii noastre locuite. Acum știm. Avem de arătat Învierea. Învierea ca un dat al Înviatului, nu al conjuncturilor. Pentru că este Învierea Lui. Și apoi a noastră.