Invitatul săptămânii: De la „aripile de foc“ la bunele maniere

Am observat în ultimul timp, chiar în exprimarea unor teologi, o oarecare tendinţă de a prezenta spiritualitatea paginilor de Pateric sau ale unor Sfinţi Părinţi (Sfântul Isaac Sirul, bunăoară) în registrul "bunelor maniere". Accentul cade strident şi, cu toate că dă impresia unei familiarizări cu reperele vieţii duhovniceşti, credem că nu zideşte sufletele. Nu poţi să descrii Everestul aşa cum vorbeşti despre Câmpia Panoniei. Păstrând proporţiile, această abordare se regăseşte de două decenii în cercetarea biblică occidentală, care se ocupă obsesiv de textele Evangheliilor Apocrife. Asumarea cuvintelor lui Hristos şi raportarea existenţială la textul Scripturii nu mai interesează atât de mult; se caută ceva nou, mai interesant...

Oare de unde gândul acesta? Ar putea să vină şi de aici: pentru omul de astăzi, care-şi caută, sigur pe el, un soi de spiritualitate fără Dumnezeu, gustând o cultură lipsită de Transcendenţă, creştinismul este, în mod ireversibil, static, anchilozat, "depăşit". Asta pentru că - spune el - închide în dogme rigide, sufocă printr-un moralism caduc, îngrozind conştiinţele prin frica de iad. Deşi orice minte limpede, ancorată în lumina Revelaţiei, simte de la distanţă caricaturizarea ideologică, această reflecţie prinde teren, sub ochii noştri. Nu este loc de resemnare sau de deznădejde pentru cei credincioşi sau pentru preoţii înşişi, îndrăznesc să spun. Totul este să ne "osârduim", cerând lui Dumnezeu să ne descopere voia Lui în viaţa noastră, întărindu-ne în mijlocul atâtor încercări. "Hristos a înviat! Pentru ce te mai îngrijorezi?" Aşa întărea prin cuvânt Părintele Petroniu de la Prodromu pe unul dintre pelerinii la Sfântul Munte. Părinţii mai vechi şi mai noi ai Bisericii au avut şi au viaţă sfântă pentru că Duhul Sfânt a grăit şi încă grăieşte prin ei. Cuvântul Sfintelor Evanghelii este deodată tăios, dar limpede, surprinzător tocmai pentru că este viu, întotdeauna provocând şi făcându-l pe om să înţeleagă realităţile duhovniceşti ale vieţii. Răsturnările şi paradoxul din tâlcul evanghelic stârnesc deseori frământarea lăuntrică, vindecându-ne de suficienţă. Ştim că în toată spiritualitatea ortodoxă ţinta rămâne unirea lui Hristos cu "omul cel tainic al inimii" (I Petru 3, 4), căci "omul cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi". (II Corinteni 4, 16). A reduce spiritualitatea înaltă şi robustă a Patericului la simple şi bune maniere înseamnă a dilua şi a vlăgui un cuvânt plin de Duh Sfânt, atenuând suflul experienţei duhovniceşti transmise de marii Părinţi ai Bisericii. Unde mai regăsim atunci realismul duhovnicesc al acestor scrieri, adâncul negrăit al pocăinţei - de folos pentru tot omul sincer, pildele de smerenie, experienţa rugăciunii, râvna întru dobândirea mântuirii prin milostivirea lui Dumnezeu? Ce mai rămâne din uimirea celui care descoperă în aceste izvoare cu apă bună schimbarea vieţii, ca o trecere uneori lentă, alteori izbitoare, de la moarte la viaţă, de la păcat la adevărata existenţă. Adaptate procustian, toate acestea se declină şi se prefac în bune maniere. Nu-i vorbă! Avem nevoie de educaţie ca de aer; bunul-simţ, buna-cuviinţă ar trebui cultivate şi mai mult; dacă ne referim chiar şi la spaţiul Bisericii, ordinea, liniştea, buna rânduială, respectul şi grija pentru ceilalţi s-ar putea număra între priorităţile comunităţilor noastre ortodoxe. Cu toate acestea, ele nu se pot substitui temeiurilor spiritualităţii. Se pierde prea mult, iar câştigul ar putea fi dobândit în mod firesc; cred cu toată convingerea că omul înduhovnicit interiorizează modul de viaţă echilibrat, dres şi cu sarea bunelor maniere. Mântuitorul Hristos ne cheamă pe toţi: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie." (Luca 9, 23) La evangheliştii sinoptici, contextul în care Domnul rosteşte aceste cuvinte aminteşte de Pătimirea Sa pentru izbăvirea oamenilor de sub stăpânirea păcatului, dar vesteşte şi suferinţele, şi prigonirile ucenicilor Săi, până la sfârşitul veacului. Viaţa în Hristos este, aşadar, împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, permanentă mişcare, mereu pe cale, jertfelnic. Minunat definea Sfântul Calist Patriarhul Constantinopolului această tindere a noastră, ca "om străbătător", trăită în toată vremea vieţii! "Zis-a avva Ioan Colov că a văzut oarecare din bătrâni în vedenie, cum trei călugări stau de această parte de mare. Şi s-a făcut glas către dânşii din cealaltă parte, zicând: luaţi aripi de foc şi veniţi la mine!"