Invitatul săptămânii: Familia, chip al comuniunii cu Dumnezeu

Familia este celula de bază a Bisericii şi a societăţii. Biserica are, ca formaţie, din punct de vedere social, foarte bine fundamentat elementul familiei. Biserica însăşi se aseamănă cu o familie mai mare.

Din punct de vedere teologic, familia sau căsătoria a fost instituită de Dumnezeu în Rai, atunci când Dumnezeu i-a binecuvântat pe cei dintâi oameni, pe Adam şi pe Eva, şi le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Deci Dumnezeu Însuşi a temeinicit relaţia aceasta ca binecuvântare a Sa, pentru naştere de prunci. Desigur, familia are şi alte atribuţii, alte scopuri, însă toate acestea sunt complementare: convieţuirea, ajutorul reciproc… Sunt multe scopuri pe care le are de împlinit o familie, însă, mai presus de toate, ea este locul, mediul adecvat, binecuvântat de Dumnezeu, unde se nasc şi cresc cei care devin fii ai lui Dumnezeu după har, prin Taina Botezului. De aceea, dintotdeauna, Biserica a binecuvântat familia şi a considerat-o element esenţial al ei şi al societăţii. Biserica a binecuvântat opţiunea fiecăruia de a-şi forma o familie sau de a aparţine unei alte instituţii bisericeşti - cum este cea a monahismului -, pentru ca fiecare să îşi poată împlini vocaţia. Aceasta este grija Bisericii sau teologia Bisericii despre familie. Dumnezeu a rânduit ca Hristos să Se nască într-o familie, chiar dacă această familie nu s-a realizat după principiile omeneşti. Dreptul Iosif a fost doar logodnicul sau ocrotitorul Fecioarei Maria. De aceea el s-a întristat la auzul veştii Întrupării şi a vrut să o părăsească pe Fecioara Curată. Însă îngerul Domnului i-a explicat această taină, când i-a spus: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt" (Matei 1, 20). Dreptul Iosif, prin urmare, a fost doar un martor, iar Hristos a venit în lume în cadrul unui tipar de familie, cu totul deosebit, care imită familia pământească: Maica Domnului cu Fiul şi cu Dreptul Iosif, care a reprezentat pe tatăl, chiar dacă el nu a fost altceva decât cel căruia i-a fost încredinţată Fecioara Maria, pentru ca aceasta să fie ocrotită până la vremea împlinirii voii lui Dumnezeu cu ea. Deci găsim familia pretutindeni, în toată lucrarea pe care Dumnezeu a săvârşit-o pentru mântuirea noastră şi de aceea ea continuă sau îşi menţine valoarea sa în cadrul Bisericii. Există ierarhizare în familie, e adevărat, însă există şi o cooperare, o conlucrare, o comuniune în cadrul ei, care aşază pe fiecare la locul lui şi, în privinţa aceasta, teologia paulină este revelatoare. Chiar în pericopa Apostolului de la cununie, Sfântul Apostol Pavel compară legătura dintre bărbat şi femeie, în cadrul căsătoriei, cu legătura dintre Hristos şi Biserică, Biserica fiind mireasa lui Hristos şi Hristos fiind mirele. Deci întreaga comuniune, întreaga unitate realizată în familie, se află sub ocrotirea Mântuitorului Hristos. E ceea ce numim noi urmarea lui Hristos, sau împlinire a voii lui Hristos. Dacă vorbim despre teologia familiei, atunci vorbim de o teologie hristocentrică, adică despre o teologie care Îl are pe Hristos în mijloc. Pentru că, dacă la rânduiala Cununiei, la momentul jubilării, al dansului liturgic, al exprimării bucuriei pe care Biserica o simte cu ocazia întemeierii unei noi familii, prima cântare este a lui Isaia - Isaia dănţuieşte… -, deci bucuria vederii, a prevederii împlinirii voii lui Dumnezeu, a Întrupării lui Hristos, cea de-a doua cântare este legată de Sfinţii Mucenici. Deci căsătoria are ca al doilea principiu dăruirea totală a unuia faţă de celălalt, până la mucenicie. Dar jertfa pilduitoare, jertfa mântuitoare este a lui Hristos! Iată, Hristos este, şi din punctul acesta de vedere, elementul predominant, care dizolvă orice fel de ierarhizare. Pentru că, dacă am pune autoritatea tatălui, de o parte, maternitatea şi sensibilitatea mamei, de altă parte, şi apoi răspunsul pe care pruncii, copiii, îl dau şi bucuria pe care aceştia o creează în familie, de altă parte, nu am ajunge la nici un rezultat. Pentru că ele sunt elemente ale aceluiaşi întreg. Sunt elemente complementare. Tatăl are datoria de a proteja, de a apăra, de a ajuta, de a menţine, prin ceea ce Dumnezeu i-a lăsat şi fizic, şi psihic, intelectual, familia. Dar şi mama vine, completând, prin această jertfă a iubirii, dăruind familiei rodul dragostei, ca răspuns al darului dumnezeiesc. Ea îi dăruieşte şi lui Dumnezeu răspuns, pentru că naşterea unui prunc este un contra-dar: Darul pe care îl primim de la Dumnezeu îl oferim ca răspuns prin darul acestor fiinţe rânduite de Dumnezeu să încununeze viaţa şi iubirea noastră în cadrul familiei. Deci nu există ierarhizare în familie ca subordonare a unuia faţă de celălalt, ci avem de-a face cu o întâietate ca responsabilitate pe care şi-o asumă fiecare dintre cei doi în momentul în care ei au primit binecuvântarea în faţa lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel e atât de precis în textul epistolei sale, încât, chiar dacă la sfârşit încheie cu versetul femeia să se teamă de bărbat, o face tocmai pentru a sublinia teama aceea a femeii de a nu-l supăra pe cel pe care îl iubeşte din tot sufletul şi care o iubeşte pe ea ca pe sine însuşi. Deci, dacă bărbatul o iubeşte pe femeie, se iubeşte pe sine. Poate oare să o oblige pe ea, pe femeie, să se teamă de el? Teama nu ţine de obligaţie, ci e vorba, aici, de teama din iubire, din preţuire deosebită, pentru a nu-l supăra pe bărbat şi pentru a-i răspunde iubirii pe care el o manifestă în cadrul familiei, ca din această iubire, trăită între cei doi, să se nască fii închinaţi lui Dumnezeu, copii binecuvântaţi, copii născuţi din iubire. Şi nu un copil, ci mai mulţi prunci formează sau temeinicesc relaţia celor doi, familia în sine. " Din punct de vedere teologic, familia sau căsătoria a fost instituită de Dumnezeu în Rai, atunci când Dumnezeu i-a binecuvântat pe cei dintâi oameni, pe Adam şi pe Eva, şi le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Deci Dumnezeu Însuşi a temeinicit relaţia aceasta ca binecuvântare a Sa."