Invitatul săptămânii: În plină vară, cu voioşie, despre moarte
În această primăvară, imediat după Paşti, mi-a dăruit Dumnezeu (căci dar băgat în traistă a fost!) să fac un pelerinaj la Muntele Athos. Multe au fost binefacerile acestei aventuri spirituale. Între altele, şi aceea că am întâlnit acolo mai îndeaproape patru bătrâni minunaţi: părinţii Petroniu şi Iulian de la schitul nostru Prodromu, părintele stareţ Efrem şi geronda Iosif de la Mănăstirea Vatoped.
Tocmai ei, aceşti bătrâni, de care m-am îndrăgostit în această călătorie, ne-au vorbit cu osebire despre moarte, deşi se află mai aproape de ea. De aceea şi sunt atât de credibili în ceea ce transmit. La noi, la cei din lume, lucrurile se petrec, în general, pe dos: cu cât moartea este mai în vecinătatea noastră personal evităm parcă să vorbim prea mult despre ea, ca şi când această vorbire ar stârni-o şi ar provoca-o mai repede. Nu m-am mirat prea tare. De când am avut de a face cu călugări îmbunătăţiţi, mai ales dintre aceia întorşi mai tare cu faţa spre lume, spre a o învăţa şi a-i aduce folos, am auzit acest vechi îndemn, de a fi mereu cu gândul la moarte. Şi asta spre atenţie de sine, spre a fi oricând pregătit pentru o trecere obligatorie, despre care nu şti niciodată când va veni. Ceea ce ar fi putut părea, însă, oarecum surprinzător, în vorbirea părinţilor amintiţi, era faptul că o făceau cu o incredibilă voioşie, cu o bucurie şi cu o luminozitate molipsitoare.
Între timp, unul dintre aceşti bătrâni, vestitul şi atât de respectatul în Sfântul Munte, geronda Iosif Vatopedinul, a şi plecat din această lume, răspunzând la chemarea iubitului său Domn, în noaptea zilei de 1 iulie, la vârsta de fix 88 de ani (se născuse tot pe 1 iulie, în 1921). O fotografie uluitoare, parcă pogorâtă din altă lume pe internet, ne arată cum, şi după moarte, chipul său a păstrat pecetea zâmbetului cu care ne întâmpinase pe noi şi, desigur, pe toţi cei care-i călcau pragul spre a se mângâia cu cuvântul şi cu prezenţa lui. Acum am înţeles şi mai bine, că, de fapt, atunci când l-am văzut noi, pe prispa sa de la o căsuţă din apropierea incintei mănăstirii, pe 3 mai, el se pregătea voios de Întâlnire! Întrebat cum de este atât de bucuros, geronda Iosif ne-a răspuns că şi-a dat seama de sensul vieţii: „Mâine o să murim şi o să dăm socoteală cum ne-am folosit viaţa creştinească!“. Se simţea Părintele cu socoteala făcută cinstit. Cu talanţii sporiţi cum se cuvine, spre slava Stăpânului.
Două feluri de oameni se gândesc îndeosebi, constant şi prietenos, la moarte: poeţii şi călugării. Extrem de sensibili, cei dintâi, cu un anume romantism. În sinea lor, cei mai mulţi dintre ei, ca şi Eminescu, nu ştiu dacă vor învăţa să moară vreodată! În schimb, cei din urmă tocmai asta fac, învaţă toată viaţa să moară cum se cuvine, să păşească din această viaţă conştienţi că totul este Paşti, Trecere, Înviere. Că este început, pornire într-o altă viaţă, adevărată, frumoasă, spiritual bogată şi veşnică, în proximitate personală cu Hristos. O viaţă despre care nu ştim mai nimic, despre care numai ne imaginăm vag câte ceva, pentru că aşa cum părintele Petroniu Tănase spune: „Formele noastre de exprimare, noţiunile, cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de condiţiile naturale în care trăim. Or, acolo lucrurile sunt aşa de deosebite, aşa de minunate, încât noi, aicea, nu avem nici un element cu care să putem exprima cum se cuvine ceva din ele“.
La tinereţe, cum poate şi dispoziţia poetică e mai viguroasă, este relativ uşor să filosofezi pe marginea morţii. Sau chiar să bravezi. Cu cât vârsta şi neputinţele aferente sau cine ştie ce boală te apropie în chip inevitabil de ea, cu atât filosofia înclină spre concret. Orizontul morţii devine tot mai apropiat, mai copleşitor. Lumina scade, căci înserează viaţa. Numai vederea celui înţelept sporeşte.
Dar poate că fiecare dintre noi este şi puţin poet, şi puţin călugăr… Fără a fi nici una, nici alta, gândul la moarte a stăruit, ca o pasăre ciudată, pe gardul existenţial care mărgineşte locuirea mea în această lume. De pildă, mă surprindeam adesea, în biserică, întrebându-mă cine şi cum va fi stat acolo, pe acele lespezi, între acele ziduri, cu 100 de ani în urmă, cine şi cum va fi pe locul meu peste alţi 100 de ani. Dar acesta poate că, până la un punct, este şi un exerciţiu de imaginaţie, de comunicare cu alte timpuri, cu taina şi farmecul lor. Dar atunci când gândul la moarte, datorită apropierii de ea, se insinuează tot mai des şi mai pregnant, cel mai adesea încerci, dacă nu să-l alungi de tot, căci asta nu se poate, cel puţin să-l estompezi. Deşi logica o contrazice, în adâncul sufletului stăruie o umbră de gând că poate moartea nu este pentru tine, cu toate că ea este tot mai aproape, de neocolit.
Până la urmă, ni se potriveşte mai fiecăruia dintre noi observaţia părintelui Iulian de la Prodromu: „Prea rar ne gândim la viaţa de dincolo. Sigur, suntem ocupaţi, avem familie, avem copii, avem nepoţi. Avem necazuri şi griji“. Şi acestea ar fi încă motive cât de cât de înţeles, dar câte fleacuri sau patimi zilnice nu ne distrag de la o vieţuire firească, risipindu-ne şi golindu-ne de noi înşine şi ţinându-ne departe de Dumnezeu. La rândul său, părintele Petroniu Tănase punea negândirea la moarte pe seama fricii de ea. Frica aceasta devine terifiantă la cei care în această viaţă au adunat „trăiri păcătoase, vrăjmăşii, dezbinări, ură, beţie, lăcomie, toate păcatele ăstea“, căci, pe undeva, fiinţa lor simte că va purta povara lor în veşnicie. Dimpotrivă, „creştinul care a trăit aici o viaţă în slujba binelui şi are nădejde că s-ar mântui, adică a pregustat această fericire, nu se sperie de moarte“. Şi aici părintele mai adaugă un cuvânt care pentru omul obişnuit este destul de greu, nu numai de asumat, dar şi de înţeles: „El chiar aşteaptă moartea. Este ceea ce se întâmplă cu sfinţii. Ei sunt bucuroşi că ea vine.“
Într-un fel, bătrânii aceştia, despre care spuneam la început, sunt ca pruncii, nu în sensul neputinţei, ci în acela al unei nevinovăţii, al unei dispoziţii spre bucuria veselă cea mai curată şi mai molipsitoare. Dar pruncii nu se gândesc la moarte. Şi, de fapt, nici părinţii noştri nu se gândesc la moarte, ei se gândesc la viaţă. De aici şi liniştea şi voioşia lor.
Până la urmă, felul în care gândeşti la moarte nu este decât o problemă de tărie a credinţei. Credinţa ţi-e probată în felul acesta. Cred că în Biserică nu trebuie să vorbim „politic corect“, ci „duhovniceşte corect“. Şi să observăm cum credinţa celor mai mulţi dintre noi nu este destul de tare în faţa unei astfel de probe absolute.
Vestea cea bună, Evanghelia, asta este, că prin Hristos am scăpat de moarte. Partea dificilă este că, asemenea Lui, nu putem să ne apropiem această „scăpare“ decât călcând moartea şi cu propria noastră moarte, aceasta, care ne este nouă atât de străină, atât de nesuferită, atât de neplăcută la gândire şi la vedere. Lasâ, că nici Mântuitorul nu S-a bucurat în faţa ei, ca om. Singura cale de a scăpa de apăsarea şi neplăcerea gândului la moarte, de a ne apropia cât de cât de voioşia temeinic aşezată a acestor bătrâni minunaţi este însoţirea apropiată cu ei şi prin ei cu Cel Căruia au ajuns să i se asemene tot mai mult, cu Hristos, vestitorul bucuriei Învierii.