Invitatul săptămânii: Lumea modernă şi excesul raţionalist

Data: 19 Noiembrie 2011

Se admite, în genere, că omul modern (unii spun că de la Renaştere încoace) s-a tot îndepărtat de viziunea teocentrică, plasându-se pe sine în miezul istoriei şi motivând astfel orice abdicare de la planul divin al creaţiei. Revoluţia Franceză, cu sfidătorul ei cult al raţiunii şi atitudinea anticlericală ca element al unei alte conştiinţe civice, a adus o radicalizare a acelei conduite, separând religia de stat şi făcând anume din ateism o nouă religie. În numele ei s-au proclamat "moartea lui Dumnezeu" şi dreptul omului de a întreprinde orice, cu preţul negării dimensiunii sale specifice.

O "religie a progresului", servită spectaculos de ştiinţă şi tehnică, s-a instalat mai peste tot, cu urmări paradoxale pentru umanitate. Pe de o parte, cunoaşterea "lucrurilor" a avansat spectaculos, în timp ce valorile spirituale au fost cvasi-eliminate din "economia" vieţii. Între minte şi inimă s-a produs un clivaj speculat intens de ideologii umanismului ateu. Minte şi inimă e formula sintetică a dilemei omului dintotdeauna. Mintea, adică raţiunea, intelectul. Inima, adică afectul (schematic înţeles), ca dimensiune inefabilă, complementară, a fiinţei umane. Mai toată cultura lumii poate fi sintetizată prin această ecuaţie, reînnoită mereu, cu fiecare individ şi în orice comunitate. Într-un cunoscut periodic din epoca renaşterii naţionale, mintea şi inima erau asociate anume, după excesele raţionaliste aduse de mişcările "novatoare" de la finele secolului al XVIII-lea şi din deceniile următoare. Minte şi inimă, mărită naţie românească, iată un apel semnificativ al generaţiei care ne-a dat la mijlocul secolului al XIX-lea, marele proiect de unitate şi modernizare a statului. Peste un timp, în condiţii mai relaxate geopolitic, s-a ajuns la o definire mai riguroasă a formulei în cauză, cu un accent anume pe minte, pe implicarea mai fermă a raţiunii în actul critic. Junimiştii se prevalau de evoluţionismul lui H. Spencer, aşa cum Kogălniceanu se raportase la F. K. v. Savigny, făcând din evoluţionismul organic o bună temelie pentru reformele preconizate. Este o linie de gândire ce va produce efecte şi mai târziu, în perioada interbelică şi chiar în zilele noastre, graţie unor sociologi formaţi în spirit gustian. Naţiunea, în viziunea lor, e un produs organic al istoriei şi se cuvine a fi susţinută ca atare, ca şi tradiţia, ca şi limba, ca şi fenomenologia etnoculturală. Eminescu nu gândise altfel şi tocmai de aceea a fost supus de "corecţii politici" unei insolite contestări. Ca şi el, militanţii pentru demnitatea românească au făcut din factorul divin suprema raţiune ("Dumnezeu şi neamul meu" nu era un simplu slogan de ocazie, din moment ce dinastia instituită la 1866 a adoptat deviza, încă valabilă, Nihil sine Deo). Un asemenea principiu, la fel de vechi ca homo religiosus descris de M. Eliade şi alţi istorici, nu poate fi decât salutar în zilele noastre, când raţionalismul s-a extins peste tot, în forme diverse, subminând ierarhiile de valori, destructurând instituţii, semănând confuzii acolo unde ar trebui să domine buna rânduială. Rânduiala se şi numea o revistă scoasă de D. C. Amzăr ş.a. în perioada interbelică, spre a sugera o mai bună disciplină socială, bazată pe valorile tradiţionale. Se dorea atunci, într-o vreme de mari tensiuni, ceea ce şi azi s-ar urmări, prin unele publicaţii, precum Rost, un primat spiritual, susceptibil să reaşeze axiologic lumea noastră. Depăşirea direcţiei în care se complace omenirea de atât timp nu e posibilă fără opţiuni clare, cea mai de seamă privind însuşi raportul cu divinitatea. Un teolog catolic cu o poziţie proeminentă în dezbaterile din ultima jumătate de secol, Ioan Paul al II-lea, definea astfel raportul în cauză: "Raţiunea, lipsită de aportul Revoluţiei, a străbătut căi laterale care riscă să o facă să piardă din vedere ţinta ei finală. Credinţa, lipsită de raţiune, riscă să nu mai fie o propunere universală. Este iluzoriu a se gândi că, în faţa unei raţiuni slabe, credinţa ar fi mai incisivă, dimpotrivă, cade în pericolul grav de a fi redusă la mit sau superstiţie. În acelaşi fel, o raţiune care nu are în faţă o credinţă matură nu este provocată să fixeze privirea pe noutatea şi radicalitatea fiinţei"1. Text memorabil, demn de reamintit mereu, căci poate contribui la limpezirea situaţiei. Considerând că raţiunea are sensuri multiple, un analist al postmodernismului o reducea nu de mult la "confuzia raţiunilor"2. O atare confuzie se recunoaşte oarecum în dezbaterile din Occident cu privire la o eventuală implicare a religiei în constituţia Uniunii Europene, text fundamental, în care totuşi aportul creştinismului nu e luat în seamă deloc. Este, în ultimă analiză, urmarea acelui "umanism ateu" de care s-a vorbit şi a discursului iacobin care a dominat ideologic lumea apuseană, două secole, cel puţin în momente de criză. Cine urmăreşte lucrurile diacronic nu poate evita o asemenea concluzie, în pofida "revizuirilor" produse în ultimele decenii. Însă nimeni nu trebuie să se blocheze în faţa limitelor impuse de istorie, căci subzistă mereu speranţa depăşirii. 1 Ioan Paul al II-lea, Fides et Ratio. Scrisoare enciclică cu privire la raporturile dintre raţiune şi credinţă, trad. de Wilhelm Dancă, Presa Bună, Iaşi, 1999, p. 38. 2 J. F. Lyotard, Postmodernismul pe înţelesul copiilor, Apostrof, Cluj-Napoca, 1997, p. 60.