Invitatul săptămânii: Război în pământul unde curge lapte şi miere

„În ziua acea, ridicându-Mi mâna, M-am jurat lor să-i scot din ţara Egiptului şi să-i duc în ţara pe care o alesesem pentru ei, în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările“ (Iezechiel 20, 6).

Textul acesta al profetului biblic stăruie în mintea şi amintirea mea, mult după ce, prin faţa ochilor, mi s-au perindat imagini cu oameni, civili şi mai ales copii, ucişi, în parcă veşnicul conflict armat din Gaza. Citeşti textul sacru, iar mai apoi priveşti spre realităţile care ocupă prim-planul tuturor agenţiilor de ştiri. Undeva se pierde legătura dintre cuvântul biblic şi realitate. Dintr-un pământ în care curge lapte şi miere, Canaanul de altădată s-a trasformat într-o ţară a sângelui, a răzbunării crude, a masacrelor, a crimelor comise de multe ori în numele libertăţii şi a siguranţei naţionale. În momentul în care aştern pe ecranul calculatorului aceste rânduri, agenţiile de ştiri raportează sute de morţi şi zeci de răniţi. Nu aş putea spune că în interiorul meu balanţa se înclină spre una dintre cele două tabere combatante. Ca om, ca părinte, moartea zecilor de copii din zonă mi se pare absurdă şi absolut imposibil de justificat. Oricât de mult am încerca să înţelegem drama acelor copii, noi, cei din spatele ecranelor televizoarelor, calculatoarelor, la adăpostul şi căldura oferite de confortul propriului cămin, nu reuşim. Putem încerca să le percepem drama, dar cu siguranţă imaginea noastră nu este nici pe departe la fel de puternică ca suferinţa celor implicaţi. Aplecându-mă spre paginile istoriei nu am putut să nu observ că acea bucată de pământ, acel pământ al făgăduinţei a fost atât de râvnit, încât conflictele şi situaţiile de criză au devenit o „specialitate“ a locuitorilor din aceste zone. Mă duc cu mintea spre cucerirea Canaanului de către armatele israelite conduse de către Iosua, urmaşul lui Moise şi liderul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Prin ei, de fapt, Dumnezeu pedepsea pe vechii locuitori ai Canaanului pentru păcatele lor. Mai apoi, Domnul dă pe fiii lui lui Israel în mâna filistenilor, tot ca o pedeapsă pentru păcatelor lor (Judecători 13, 1). Conflictele continuă în timpul regelui David, a urmaşilor lui Solomon. Asupra acestui teritoriu şi-au manifestat pretenţiile aproape toate puterile militare ale trecutului: Egiptul antic, Siria, Imperiul Asiro-babilonian, Imperiul Persan, Alexandru Macedon, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, otomanii, începutul secolului trecut găsindu-l sub protectorat britanic. Toată această ciclicitate a lăsat urme adânci în conştiinţa locuitorilor acestor locuri. Rănile lăsate de luptele seculare în sufletele oamenilor, ale copiilor, nu au putut fi şterse de trecerea timpului. Noi, românii, afirmăm că timpul le vindecă pe toate. Acolo, nu le-a vindecat... Rănile acelea încă sângerează, iar suferinţa sufletească răbufneşte din când în când la suprafaţă. Rana aceasta care nu se mai închide este, de fapt, ura pe care copiii o primesc în sufletele lor, iar ea creşte până când partenerul de joacă din copilărie devine duşmanul din adolescenţă. Imaginile copiilor ce participă la diferite manifestaţii stradale, ce condamnă violenţa prin violenţă, au făcut, cu siguranţă, ocolul întregii planete. De acolo trebuie să schimbăm lucrurile. Din sufletelor copiilor ce au încetat demult să mai fie copii; ale celor care îşi văd copiii, fraţii sau părinţii sfâşiaţi de schije şi gloanţe; ale tuturor celor ce se trezesc fără a şti ce înseamnă bucuria de a vedea lumina soarelui. Rândurile de faţă nu pot schimba ceva. Ele sunt doar gustul amar al celui care vede cum pământul din care curge lapte şi miere devine pământul în care curge sânge şi rodeşte foc şi cenuşă.