Invitatul săptămânii: Semnificaţii teologice ale darului

Un articol de: Pr. Conf. Dr. David Pestroiu - 21 Decembrie 2008

Succesiunea ciclică a darului vieţii umane - „sacru“, după expresia părintelui John Breck - se regăseşte ilustrată paradigmatic în viaţa pământească a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos. El se descoperă oamenilor drept cel mai preţios dar acordat vreodată de Dumnezeu cel în Treime, întrucât, prin întruparea Sa, restaurează legătura edenică, ruptă de păcatul adamic.

Cinstitele Daruri

Născut în Bethleem ca om, Hristos rămâne Dumnezeu, dar în mod voit şi conştient renunţă la slava Sa dumnezeiască, preferând statura umilă a robului. Despre această deşertare de slavă vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, când le scrie filipenilor: Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8). O astfel de lucrare mântuitoare vădeşte infinita dragoste a lui Dumnezeu faţă de omul creat de El.

Principala explicaţie a întrupării Cuvântului rezidă, aşadar, în această dragoste covârşitoare. Ea determină hotărârea dăruirii totale a Mântuitorului lumii, care-L face cunoscut pe Dumnezeu: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Astfel, oamenii primesc un dar mai înalt: putinţa de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Hristos ni-L descoperă pe Tatăl şi ni-L trimite nouă pe Duhul Sfânt, care să însufleţească lumea cu harul Său. Dar înainte de aceasta, El ne-a dăruit cea mai mare taină, de care se cutremură îngerii: actualizarea perpetuă a jertfei Lui, în chip nesângeros, în Sfânta Euharistie.

Nu întâmplător, materiile jertfei euharistice sunt numite „Daruri“. Înainte de invocarea sfinţitoare a harului Sfântului Duh asupra lor, ele sunt „cinstitele Daruri“, iar după aceea, ele devin „Sfintele Daruri“. Pregătirea lor specială, la slujba Proscomidiei, preînchipuie ieslea din Bethleem, care îi oferă Fiului lui Dumnezeu un timp şi un spaţiu anume, pentru a intra în istorie. Aducerea lor pe sfânta masă, în mişcarea rituală a Vohodului Mare, rememorează peregrinarea misionară a Mântuitorului, în timpul căreia se dăruieşte pe Sine ca Logos îndumnezeitor, prin învăţătura Sa, desăvârşită de porunca iubirii.

„În dar aţi luat, în dar să daţi“

Iubirea presupune dăruire dezinteresată. De aceea, El Însuşi Şi-a dat viaţa preţ de răscumpărare pentru toţi (I Timotei 2, 6), oferind-o Tatălui pentru ştergerea păcatelor omenirii. În acelaşi timp, El i-a chemat pe toţi cei ce-I sunt fideli să participe la comemorarea morţii şi Învierii Lui, în spaţiul eclezial liturgic. Astfel, în Liturghie, El Îşi oferă Trupul şi Sângele ca Daruri Sfinte şi Sfinţitoare, tuturor celor pregătiţi să le primească, spre mântuirea lor. Aceştia sunt, la rândul lor, invitaţi să le vestească şi semenilor lor bucuria evenimentului cosmic al întâlnirii cu Domnul, după cum El însuşi le porunceşte celor cărora li se arată după Înviere. Astfel, creştinii sunt mărturisitori ai dragostei lui Dumnezeu, dragoste dăruită întregii creaţii, prin exemplul lor viu, jertfelnic şi plin de iubire. Avându-L pe Hristos în ei, aşa cum dă pildă Sfântul Apostol Pavel, ei predică prin cuvânt şi faptă Evanghelia mântuitoare, trăind pe acest pământ într-o stare de Liturghie continuă, numită de cineva, foarte inspirat, „Liturghia după Liturghie“.

După naşterea Sa, Hristos Însuşi a primit vizita crailor răsăriteni, ale căror daruri simbolice reprezintă, pe de o parte, recunoaşterea suveranităţii Sale, ridicând puţin vălul de pe umila înfăţişare a nou-născutului din iesle, iar pe de alta, bucuria şi recunoştinţa întregii făpturi, pentru acest dar copleşitor venit din partea Ziditorului. Astfel se explică şi parcursul exact al stelei călăuzitoare.

În cadrul activităţii Sale pământeşti, Domnul Hristos a dăruit pacea, speranţa şi vindecarea bolilor trupeşti şi sufleteşti ale multora dintre oamenii timpului Său. Însă, nu toţi I-au răsplătit bunătatea cu recunoştinţă. Este binecunoscut cazul celor nouă leproşi, nemulţumitori după minunata lor vindecare, ca şi cel al gadarenilor, care l-au alungat pe Hristos, deşi El alungase demonii din ţinutul lor, cu puterea Sa izbăvitoare. Ucenicilor li s-a transferat puterea săvârşirii minunilor odată cu harisma apostoliei, însă Domnul îi avertizează: În dar aţi luat, în dar să daţi...(Matei 10, 8). Toţi cei care n-au respectat porunca au suportat pedeapsa divină (Anania şi Safira, Simon Magul...).

„Să dăruim nu numai ce avem, ci şi ce nu avem“

Mântuitorul Hristos aşează dăruirea de sine la temelia urcuşului duhovnicesc al mântuirii. De altfel, El enunţă şi principiile unor bune relaţii dintre om şi Dumnezeu, condiţionate în mod necesar de realizarea unor interacţiuni similare cu semenii. Primirea darului la altar e subsecventă iertării aproapelui. Chipurile semenilor flămânzi, însetaţi sau goi poartă pe ele amprenta chipului lui Hristos, care cere ajutor. În descrierea înfricoşătoarei Judecăţi, modalitatea de efectuare a justiţiei divine este clar obiectivată de analiza parametrilor de optimizare a dreptăţii sociale. Nu o dată, Domnul se solidarizează cu cei nevoiaşi, cu vameşii şi păcătoşii, chemaţi la pocăinţă, arătând totodată surditatea bogătaşilor sau a aristocraţilor, ataşaţi de bunurile materiale, egoişti şi insensibili la chemarea de a-şi agonisi comoară în ceruri (Luca 18, 22). Comentând acest aspect, Sfântul Vasile cel Mare avertizează: „Lăcomia de avere umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi iadul de osândiţi“.

Expresia abisală a dăruirii creştine este sintetizată de părintele Nicolae Steinhardt, în cartea Daruind vei dobândi: pentru a ne asemăna cu Domnul, care ne-a oferit în dar ceea ce nu avea, adică firea umană, pe care şi-a împropriat-o şi pe care a curăţit-o de păcat, va trebui ca şi noi să ne învăţăm să dăruim nu numai ce avem, ci şi ce nu avem. Pentru că, astfel, ne vom concentra să completăm, mai întâi, ce ne lipseşte din agonisita noastră spirituală.