Invitatul săptămânii: Sfinţii Trei Ierarhi, între teologia Bisericii şi ştiinţa vremii

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz sau Teologul şi Ioan Gură de Aur, trăitori în veacul al IV-lea, numit Veacul de aur al Creştinismului, reprezintă pentru Biserica Ortodoxă figuri luminoase, care au pătruns pentru totdeauna în conştiinţa şi viaţa ei, ca o lumină întreit strălucitoare, care se întemeiază pe Lumina cea dumnezeiască, Care călăuzeşte, inspiră şi luminează lucrarea mântuitoare a Bisericii în timp.

Coordonatele cugetării şi ale activităţii lor în Biserică şi pentru Biserică sunt multiple, îmbrăţişând mai multe direcţii şi domenii de lucrare binecuvântată, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Sfinţii Trei Ierarhi au fost preoţi, episcopi, teologi şi slujitori jertfelnici, plini de dragoste şi de dăruire pentru Biserică, ca semn al ataşamentului lor faţă de Hristos, Mântuitorul lumii. Pe bună dreptate, ei sunt numiţi „mari dascăli ai lumii şi ierarhi“. Acesta este şi motivul pentru care ei au fost puşi patroni sau ocrotitori spirituali ai şcolilor teologice din Biserica Ortodoxă, constituind pilde vii de urmat pentru dascălii şi ucenicii în studierea teologiei. Privind la personalităţile lor covârşitoare, reiese cu claritate profilul lor de teologi adevăraţi, care au conceput şi au articulat o teologie proaspătă şi complexă, responsabilă şi vie, întotdeauna duhovnicească, parcă mereu nouă, dar mişcată de aceleaşi izvoare inepuizabile, ca urmare a experienţei pe care ei au făcut-o în dialogul lor permanent şi plin de uimire cu Dumnezeu-Iubirea supremă, întrupată ca Om în Persoana Cuvântului veşnic al Tatălui. Această iubire au tră-it-o ei în Biserică şi despre ea s-au străduit să mărturisească în cuvântările şi operele lor. Lucrarea lor de teologhisire nu au înţeles-o ca pe una periferică, doar conjuncturală, ci ca pe un act de mare fineţe spirituală, însufleţit de responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de credinţa plenară a Bisericii. Câteva dintre aspectele teologiei lor se cuvin a fi reliefate pe scurt acum, când îi pomenim iar şcolile teologice îi cinstesc după cum se cuvine, privind la ei, pentru a primi călăuzire, nădejde şi curaj, dar şi bucuria pe care ei au avut-o vorbind cu Dumnezeu în rugăciune şi mărturisind despre lucrările minunate ale Lui, săvârşite în istorie. În primul rând, Sfinţii Trei Ierarhi ne-au arătat că teologia nu este o pură exprimare a părerilor personale, subiective ale teologului, ci ea trebuie să dea mărturie permanentă despre intervenţia lui Dumnezeu în istoria lumii, prin Revelaţia Sa iubitoare, ce a atins punctul culminant în Iisus Hristos, pentru mântuirea tuturor oamenilor. Dând mărturie despre această Revelaţie a lui Dumnezeu, Care a atins punctul culminant în Fiul lui Dumnezeu întrupat, teologul trebuie să se ataşeze deplin adevărului pe care-l mărturiseşte, cu toată deschiderea iubitoare a fiinţei sale. Sfinţii Trei Ierarhi ne-au arătat că numai în felul acesta teologul rămâne în legătură cu Hristos, cu Evanghelia şi învăţătura Lui. Mai mult decât atât, teologia acestor Părinţi nu suferea de nici un fel de unilateralitate sau amputare, ci era mereu întreagă şi fidelă învăţăturii Evangheliei lui Iisus Hristos. Aceşti mari Părinţi strălucesc prin lumina gândirii lor, permanent călăuzită de Duhul Adevărului şi al comuniunii cu Dumnezeu şi cu mădularele Trupului Său tainic - Biserica. Teologia lor a avut consecinţe directe pentru misiunea Bisericii în lume şi în ceea ce priveşte precizarea termenilor teologici în confruntarea Bisericii cu ereziile vremii de atunci. Ei au revoluţionat gândirea creştină şi prin aceea că au introdus conceptul „Persoană“, pe care l-au aplicat învăţăturii creştine despre Sfânta Treime, iar de aici au tras consecinţe importante privitoare la învăţătura creştină despre om - antropologia - ferind-o de tot felul de înţelegeri eronate, care desfigurau sensul vieţii omului pe pământ şi chemarea lui de a se desăvârşi prin harul iubirii lui Hristos. De fapt, Sfinţii Trei Ierarhi au aşezat învăţătura despre Sfânta Treime în centrul cugetării lor, din care apoi au dezvoltat celelalte puncte ale învăţăturii creştine despre Iisus Hristos şi lucrarea Lui mântuitoare, despre om, despre lume, Biserică, mântuire şi viaţa veşnică. Concentrarea lor asupra Sfintei Treimi s-a datorat nu numai importanţei excepţionale a acestei învăţături, ci şi faptului că „Sfânta Treime a fost punctul principal împotriva căruia s-au ridicat cu înverşunare toate ereziile primelor veacuri creştine, ai căror corifei, hrăniţi la şcolile filosofice ale timpului şi încrezuţi într-o logică liniară, simplistă, nu recunoşteau decât unitatea lui Dumnezeu, nevăzând cum s-ar putea împăca ea cu trinitatea Persoanelor, sau cu viaţa interpersonală. În fond, ei reduceau prin aceasta pe Dumnezeu la o fiinţă impersonală, ceea ce până la urmă duce la panteism, doctrină care nu explică nimic şi lipseşte de fundament însăşi persoana umană. Cei trei mari ierarhi au făcut din teologia lor şi o poartă de deschidere spre dialogul cu ştiinţa şi cultura vremii lor, fiind, şi din acest punct de vedere, modele - care se cer a fi urmate. Ei nu au avut teamă sau complexe de a intra în dialog cu ştiinţa, pentru că aveau o înţelegere matură şi cuprinzătoare asupra lucrurilor, au avut o cunoaştere profundă a culturii antice, căreia i-au surprins virtualităţi creatoare, unele din ele compatibile cu marile adevăruri ale Evangheliei. De pildă, Sfântul Vasile cel Mare în comentariul său la Hexaimeron, adică referitor la cele şase zile ale creaţiei, sau Sfântul Grigorie de Nissa în lucrarea sa despre facerea omului recurg la multe aspecte ale ştiinţei vremii lor, pentru a surprinde importanţa şi superioritatea viziunii creştine asupra creaţiei lumii, în general, şi a omului, în special. Aceşti mari Părinţi au fost cu adevărat geniali, pentru că au reuşit să integreze pe deplin teologia în viaţa şi nevoile concrete ale Bisericii timpului lor, dar şi, nu mai puţin, pentru că ei au ştiut să pună această teologie în orizontul ştiinţei, din care atât ea, ştiinţa, cât şi teologia reuşesc să-şi pună în lumină valenţele creatoare specifice, într-un context al dialogului şi al comunicării permanente.