Invitatul săptămânii: Smerenia lui Iisus Hristos

Praznicul Floriilor sau Intrării Domnului în Ierusalim este o sărbătoare a bucuriei. Este praznicul împărătesc în cinstea Mântuitorului prin care noi, creştinii, retrăim aievea intrarea Sa triumfală în Ierusalim, înainte de patimile Sale.

Este ultima intrare a Mântuitorului în sfânta cetate şi unul din momentele importante legate de istoria mântuirii noastre. Acest eveniment a fost prezis cu multă vreme înainte, de proorocul Zaharia, care spune: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei“ (Zaharia 9, 9). Sărbătoarea florilor sau Duminica Stâlpărilor este un moment de bucurie care încheie o perioadă a Postului Mare şi începe Săptămâna Patimilor, timp de profundă trăire religioasă pentru credincioşi, de rugăciune şi de post, care ne pregăteşte să întâmpinăm măreţul praznic al Învierii Domnului. Înainte cu şase zile de Paştele iudaic, Mântuitorul, însoţit de ucenicii Săi, venise în Betania, unde înviase pe Lazăr cel mort şi îngropat de trei zile. Era primit aici şi înconjurat cu multă dragoste de Marta şi Maria, surorile lui Lazăr. Seara şi noaptea de sâmbătă spre duminică, Mântuitorul le-a petrecut în casa lui Lazăr. A doua zi, deci duminică dimineaţă, Mântuitorul cu ucenicii Săi şi cu iudeii adunaţi în Betania, pentru a-l vedea pe Lazăr, au plecat spre Ierusalim. În localitatea Betfaghe de lângă Muntele Măslinilor, I-au adus un asin după care El trimisese şi S-a urcat pe el şi au plecat spre Ierusalim. Aici, a fost întâmpinat cu multă bucurie de iudeii din localitate şi de cei care rămăseseră pentru sărbătoarea Paştilor. Într-o manifestare spontană de dragoste, entuziasm şi dăruire, mulţimea îşi aşternea hainele pe cale şi ţineau în mâini ramuri şi strigau: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!“. Era o manifestare de recunoştinţă pentru tot binele pe care l-a făcut Iisus Hristos în timpul activităţilor sale, cum Mântuitorul nu mai văzuse niciodată. Momentul Intrării în Ierusalim ne oferă posibilitatea să vorbim despre multe aspecte şi laturi ale activităţilor şi calităţilor Mântuitorului cu şi despre însemnătatea momentului respectiv. În cele ce urmează însă, ne vom opri asupra uneia dintre cele mai frumoase virtuţi pe care a posedat-o din plin Mântuitorul Hristos şi pe care ne-o recomandă şi nouă - smerenia Sa. Ca Dumnezeu şi om, Mântuitorul Hristos a întruchipat în Persoana Sa suma tuturor virtuţilor, între care iubirea şi smerenia au fost coordonate ale vieţii şi activităţii Sale pe pământ. Însăşi întruparea Mântuitorului a fost un act care a demonstrat o desăvârşită smerenie, aşa cum arăta Sfântul Apostol Pavel. Întruparea, ca şi întreaga Lui activitate au fost adevărate lecţii de smerenie. „Iisus Hristos, Care în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte de cruce“ (Filipeni 2, 5-8). Este ceea ce noi numim în teologie chenoza Mântuitorului, adică deşertarea de slava dumnezeiască şi acceptarea condiţiei umane, pentru a mântui pe omul cel căzut în păcat. Mântuitorul coboară în felul acesta din slava dumnezeiască, luând chip de om, pentru a ridica, aşa cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, pe om la Dumnezeu. Pentru acest act esenţial din istoria mântuirii, El nu a luat chip de înger, ci de om (Evrei 2, 16). Mântuitorul S-a smerit pe Sine primind să Se zămislească în pântecele curat al Fecioarei Maria, cea mai curată dintre toate femeile, şi a Se naşte în condiţii modeste în peştera sărăcăcioasă din Betleem şi a se culca în ieslea vitelor. Bunavestire, care este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, ca şi naşterea Mântuitorului se petrec în condiţii de totală smerenie (Luca 1, 26-38; 2, 1-14). Şi copilăria, ca şi parte din adolescenţă şi chiar începutul maturităţii Mântuitorului le petrece în smerenie, în casa bătrânului templar Iosif din Nazaret, îndeletnicindu-Se cu meşteşugul acestuia (Matei 20, 23). Când cărturarul îşi exprima disponibilitatea de a-l urma oriunde, Mântuitorul îi răspunde: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul“ (Matei 8, 20). Minunile Sale, care uimeau pe toţi, n-au fost trâmbiţări ale puterii Sale dumnezeieşti, ci mai degrabă interziceri, pentru beneficiari, de a le face publice (Matei 8, 4; 9, 30), mai ales că Mântuitorul fost cu o atenţie deosebită faţă de farisei şi cărturari pe care mereu i-a infierat pentru mândria şi dispreţul pe care le manifestau faţă de oameni (Luca 18, 10-14). Şi intrarea în Ierusalim este tot o manifestare a smereniei Sale. Aceasta se vede în mod deosebit din faptul că nu se urcă pe cal, simbol al puterii şi al biruinţei, ci pe asin, care întruchipează în sine smerenia. Măgarul este simbolul celor săraci şi el trăieşte în saracie şi lipsuri. Prin aceasta, El împlineşte şi o proorocie, căci intră „smerit, blând, călare pe mânzul asinei“ (Zaharia 9, 9), dar vrea să arate mai ales că El nu este un suveran politic, util pentru eliberarea iudeilor de sub stăpanirea romană, ci este „Împăratul tuturor“, venit pe pământ ca să elibereze lumea de păcat şi de moarte. Tocmai acest lucru nu l-au înţeles locuitorii Ierusalimului şi cei care au strigat la intrarea Sa în Ierusalim, „Osana! Fiul lui David!“, au putut sa-I adreseze apoi cuvintele de condamnare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!“ (Matei 27, 22-23) Patimile Mântuitorului, adică trădarea, prinderea, judecata, condamnarea şi răstignirea pe cruce ca şi moartea, au fost toate acte de profundă smerenie şi ascultare din partea Mântuitorului, încununate de Învierea care a adus mântuirea neamului omenesc. Pilda Domnului nostru Iisus Hristos, Care toată viaţa a trăit în smerenie şi ascultare de Tatăl, rămâne grăitoare pentru noi care suntem urmaşii şi ucenicii Săi. „Să ne îmbrăcăm întru smerenie şi să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să ne înalţe la timpul cuvenit!“ (Iacob 5, 5-6).