Invitatul săptămânii: Virtuţile - paşi întru dezmărginire

Un articol de: Ioan Chirilă - 03 Aprilie 2011

Virtutea poate fi privită ca fiind o formă a curajului, a bărbăţiei, a ieşirii din pruncie, un pas, prin nădejde, în mormântul gol spre încredinţare şi, apoi, ieşirea în cerul învierii. Formulez acest tip de exprimare gândindu-mă la faptul că iubitorul Ioan a aşteptat ca bătrânul Petru să păşească în mormânt mai întâi, pentru ca apoi, împreună, să păşească în Înviere, în mărturia Învierii. Poate mai auziţi întrebarea lor: ce înseamnă a învia din morţi? (Mc. 9, 10), şi nu aveţi cum să nu o auziţi dacă încă se murmură pe buzele lăuntricului fiecăruia dintre noi. Dar răspuns nu vom primi de nu ne vom îmbrăca cu această bărbăţie petrină şi de nu vom păşi în goliciunea mormântului minţii noastre pentru ca, întru el, să găsim giulgiurile lăsate să ne panseze rănile bâjbâirilor noastre spre a ne tămădui şi spre a ne ridica împreună cu El (Os. 6, 3). Ceea ce era în zilele acelea trebuie să fie în zilele acestea pentru ca aspectul paradoxal al Învierii să devină încredinţare şi îmbărbătare spre a păşi dincolo de catapeteasmă, pentru a păşi în dezmărginire. Virtutea ca reaşezare în frumuseţea chipului celui dintâi este o asemenea dezmărginire a făpturii umane şi a creaţiei, este dezmărginire a omului pentru că îşi întoarce sinele spre celălalt spre a se subiectiviza reciproc, unindu-se în dăruirea inepuizabilă a dragostei, dar este, în acelaşi timp, şi o deschidere spre vederea bunătăţii creaţiei şi o rostuire a ei întru doxologia cea dintâi (Fac. 1, 31). Natura nu mai este privită în individualizările sale formale, ci în conţinutul său kalokagatic ce devine neîncetat altar de pe care te ridică Hristos, astăzi, cu El în Rai. Patriarhul îşi pusese sub cap o piatră, dar piatra era temelia altarului. De aceea, în fiirea sa, vede cerul deschis şi scara pe care urcă şi coboară îngerii lui Dumnezeu, iar în trezvie, revenind, exclamă: "Aceasta este casa lui Dumnezeu!", şi prinde curaj să o zidească. Ideea scării e dominantă pentru această duminică. Astăzi, anamnesisul liturgic ne pune înainte Scara Sfântului Ioan Climax care, în treptele-i dezmărginite, ne urcă pe piscul Sinaiului pentru ca degetul lui Dumnezeu (Ieş. 31, 18) să scrie pe tablele inimii noastre poruncile (Ier. 31, 33), revelarea con-locuirii Sale în noi, cu noi, în creaţie, spre veşnicie, frumoasa taină a părtăşiei la fiirea dumnezeiască (II Petru 1, 4). Căci virtutea aceasta este con-locuire a noastră întru cele ale asemănării, în atributele Lui, prin lucrarea noastră cu El, întru El, în timp, ca şi în chipul veşniciei, iar în chipul veşniciei înseamnă asemenea lui Dumnezeu: toate le-a săvârşit întru lumină, deoarece noi suntem lumină (Efes. 5, 8-9). Lucrarea virtuţii e îmbrăcare în lumină. Sfântul Ioan Scărarul spune acelaşi lucru atunci când mărturiseşte că virtuţile sunt mai puţin calităţi omeneşti, cât calităţi dumnezeieşti, atribute divine. Deci pentru a le atinge, trebuie urmată o metodă harismatică - ascetică, adică prin conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, unde rolul principal revine lui Dumnezeu şi energiilor Sale. Scopul nu este "omul bun", nici măcar "omul virtuos" , ci "omul sfânt", omul unit cu Dumnezeu prin cele trei virtuţi cardinale: credinţa, nădejdea şi dragostea, care reprezintă absenţa oricărei forme a patologiei răului şi atingerea theosisului din care vine omului cunoaşterea luminii dumnezeieşti şi puterea auzirii în tăcere a suspinului negrăit al Duhului ca o chemare în veşnicie. Dar, fiind vorba despre perioada Postului Mare, despre care vi s-a mai spus în numerele trecute că e vremea lucrării virtuţilor, e vremea ţeserii veşmântului de lumină pentru intrarea în cămara de nuntă a Înviatului Hristos, iată ce ne spune Scărarul că trebuie să dorim, să nădăjduim, să credem că le vom avea din dragostea "lui Iisus, Înaintemergătorul nostru dincolo de catapeteasmă" (Evr. 6, 19): nemânierea şi blândeţea, neţinerea de minte a răului, tăcerea şi grăirea de bine, netrândăvirea şi lipsa nesimţirii ce este moarte a sufletului, şi celelalte trepte ale Scării sale. Însă, pentru a ne spune fiecare că în cuvântul Scripturii este un continuu astăzi, iată la ce vă propun să medităm: a început să se stingă lăcomia pântecelui, deci să stingem falsa lumină a idolului avuţiilor ce ne stăpâneşte dorirea şi mintea şi, aşa, vom dobândi nefrica şi curajul bărbăţiei de a ne întoarce în rugăciune, căci bărbatul neagonisitor este curat în rugăciune, dar cel iubitor de agoniseală se roagă chipurilor materiale. Întorşi în rugăciune, vom deprinde a grăi cuvântul adevărului şi minciuna nu va mai pricinui întristarea semenului şi nici înfumurarea noastră din care slava deşartă şi mândria ucid dorirea chipului de a se revela-n asemănare, ci vom deschide gura noastră în "psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti", iar în inima-mi se va cânta lui Dumnezeu şi Tatăl, adică Treimii, doxologia dezmărginirii celor care se mărginiseră din preaplinul egoismului lor. Frica de groapă se va înlătura prin nădejdea exprimată în rugăciunea numelui Lui şi noi vom putea păşi întru a zice "fraţilor" şi celor ce ne urăsc pe noi căci, ca de pe Lazăr, giulgiurile vor cădea şi noi ne vom tămădui de moarte prin Învierea Lui, prin păşirea cu El în moarte şi înviere, adică prin virtuţile-paşi în nemărginita fericire veşnică a Treimii Lui.

Numai aşa vom ajunge la postul bine-plăcut şi, din el, la veşmântul cel curăţat în sângele Lui, la fântâna cea nenăruită în al cărei adânc găsim apa cea vie după care se stinge setea de cele muritoare, adică de idolii închipuirilor noastre, care ne fac să ne înfricoşăm şi de umbra ce ne însoţeşte şi, cu atât mai mult, de lucrurile ce se mişcă în ritmul nebun al scenaritelor apocaliptice contemporane.