Ioan Alexandru şi era creştină a României

Au trecut zece ani de când, într-o toamnă de aur ca cea de acum, era prohodit Ioan Alexandru. Mii de credincioşi şi intelectuali creştini, călugări şi mireni, prieteni şi admiratori, familie şi rude (iar Ioan Alexandru ştia să se facă cu toată lumea prieten şi frate) purcedeau într-o singură suflare spre inima Ardealului, la înmormântarea poetului-mărturisitor.

Din Bucureşti, din provincie, din Occident, convoaie de autocare se scurgeau în ritmul grav, senin şi liniştit al unei sfinte prohodiri naţionale spre Mănăstirea Nicula, lăcaşul de inimă al poetului. Opririle convoiului pentru tradiţionalele Stâlpări, cu ieşirea preoţilor din autocare, alături de credincioşi, pentru tămâiere şi rugăciune, dădeau un aer solemn şi atemporal prelungii caravane rutiere, ale cărei margini se pierdeau dincolo de orizont. Apoi, impresionanta descindere la Alba-Iulia şi întâmpinarea solemnă a alaiului de către Preasfinţitul Andrei, urmată de slujba arhierească în legendara Catedrală a Reîntregirii, consfinţeau anvergura spirituală şi naţională a marii treceri. Încă o verigă în coloana infinită a înveşnicirii neamului românesc… La fel ca la prohodirea marilor stareţi, un aer de pace adâncă, bucurie lină şi împăcare se prelingea din cer peste oameni, desăvârşind lucrarea celui tocmai primit în braţele Domnului. În autocar, prietenii de suflet şi cursanţii poetului-cărturar îi continuau, cu aceeaşi spontaneitate, discuţiile pe tema creştinătăţii şi românismului, de parcă el însuşi le-ar fi condus. La mijlocul anilor â90 am avut ocazia să particip la câteva cursuri de Vechiul Testament ale poetului. Studenţi şi universitari, feţe monahale, oameni de toate vârstele se adunau cu caiete de notiţe într-un amfiteatru ticsit, din faţa căruia Maestrul oficia arzătorul ceremonial al reactualizării mesajului biblic primordial: "Să fie!". Podiumul şi catedra tremurau, când Maestrul în pulovăr rostea, din adâncurile rărunchilor şi credinţei sale, ebraicul "Ruah!": cuvântul se întrupa în faţa noastră, iar pereţii şi ferestrele amfiteatrului erau martori, alături de privirile noastre uimite, la această minune. Nici un podium teatral, nici un amvon preoţesc nu aveau această putere de materializare a Duhului, devenit şi redevenit trup, pentru noi şi în noi, ca glasul copleşitor şi sugrumat de emoţie al lui Ioan Alexandru. Jumătăţile de măsură erau inacceptabile pentru el, iar puterea sa catalizatoare întru credinţă şi vibraţie patriotică asupra intelectualilor sceptici şi căldicei era uriaşă. De aceea era căutat de sute de învăţăcei, ortodocşi, greco-catolici şi protestanţi, de aceea era hărţuit de autorităţile comuniste, de aceea după decembrie â89 a devenit o personalitate publică proeminentă şi incomodă: pentru a reaşeza în matca credinţei şi a valorilor autentice destinul neamului românesc. Era o minune că în comunism se năşteau astfel de oameni. Era o minune curajul mărturisitor al lui Ioan Alexandru într-o perioadă când crimele partidului împotriva apologeţilor credinţei erau bine cunoscute. Cu un curaj mucenicesc ori de "nebun întru Hristos", dar şi sub protecţia unei cohorte de îngeri, Ioan Alexandru le răspundea informatorilor stânjeniţi din amfiteatrele studenţeşti, luându-i frăţeşte de umăr, că "Da, ştie ce face". Încerca totdeauna să frângă barierele formale, separatoare, ale relaţiilor interumane, întru redescoperirea dimensiunii fraterne a umanităţii. Dădea mâna frăţeşte cu sectanţii, cu securiştii, dar uneori şi cu episcopii, uitând înadins de protocol ori de reticenţele sociale. Îşi împărţea salariul confraţilor literaţi căzuţi în dizgraţie, cu toate că acasă îl aştepta o familie cu cinci copii. Când mergea în concediu la mare în anii â80, recita cu voce tare, în fiecare dimineaţă, Psalmii lui David - povesteau hotelierele stupefiate. Da, Ioan Alexandru ştia ce făcea: reconstruia, pentru fiecare din noi, o normalitate într-un regim malformat, oricare ar fi fost preţul acesteia. Ne dăruia curajul şi speranţa pe care noi, din laşitate, le pierduserăm. Pentru asta era căutat, pentru asta era iubit. Şi, desigur, pentru sublimul şi vigoarea duhovnicească şi patriotică, în cel mai înalt sens al cuvântului, a liricii sale.