Ispita violenţei
Zilele trecute, un incident tragic a captat atenţia presei. Un tânăr handbalist român a fost omorât într-o altercaţie dintr-un bar din Ungaria. Cei responsabili de această crimă sunt membrii unui clan mafiot de etnie romă. Acest incident vine ca o ultimă picătură ce umple paharul unei serii de întâmplări care au ca protagonişti membri ai aceleiaşi etnii şi care riscă să provoace un adevărat „război civil“ în Ungaria, potrivit presei ungare. Deja premierul ungar a condamnat un mare cotidian maghiar pentru publicarea unui articol care incita la violenţă şi discriminare etnică şi a cerut boicotarea lui şi retragerea abonamentelor făcute de instituţiile statului.
Problemele Ungariei nu sunt ceva străin de urechile publicului românesc. În România au existat incidente tot atât de violente, confruntări între ţărani şi romi care au dus la moartea mai multor persoane, distrugerea unor case, alungarea unor familii. De mai multe ori s-au propus şi chiar s-au construit ziduri între români şi romi. Ba chiar unii primari au propus ghetouri care să rezolve „chestiunea romă“.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Cehia şi, mai recent, în Italia, cam peste tot unde locuiesc sau au ajuns să locuiască romii, şi de aici concluzia pe care mulţi o trag că această etnie merită tratamentul la care este supusă deoarece comportamentul antisocial este ceva inerent existenţei sale. Ba mai mult, propun tot felul de soluţii care implică tot mai multă severitate şi violenţă.
Problema este într-adevăr complicată nu numai la noi, ci peste tot în ţările Europei de Est, unde romii nu au reuşit integrarea. Motivele acestui eşec sunt multe. Pe de-o parte, lipsa lor de cooperare, pe de altă parte, eforturile slabe şi insuficiente ale statelor de a-i ajuta în această direcţie. Trebuie însă făcută o distincţie clară între infracţionalitatea romă şi etnia romă. Infractorii sunt infractori orideunde ar veni, cazul românilor care fac tot felul de blestemăţii în Italia şi modul în care se cere pedepsirea exemplară nu numai a lor, ci şi a românilor în general, ar trebuie să ne dea de gândit înainte de a culpabiliza întreaga etnie.
Motivul principal pentru care scriu acest articol nu este însă apărarea romilor, ci reacţia faţă de soluţia violenţei ca singura posibilă de a rezolva problema. Problema romă poate fi rezolvată teoretic, în viziunea autorităţilor, prin două mari strategii - represiune sau facilitarea integrării prin acordarea de privilegii. Ambele strategii au costuri şi constrângeri. De aceea, în practică, se alege o combinaţie dintre cele două. Până acum ele au dat greş. Integrarea de frică sau pentru beneficii nu s-a produs. Motivul pentru care acest lucru nu s-a întâmplat este faptul că integrarea este văzută ca un fenomen exterior - să nu mai fure, să meargă la şcoală, să muncească. Ea nu se adresează cauzelor profunde ale respingerii societăţii de către romi. Pur şi simplu, romii nu cred în societatea noastră. Şi nu putem să îi convingem prin bătaie sau prin bani să creadă în ea. Există alte feluri prin care ei pot fi făcuţi să creadă. Din nefericire, cei care le-au descoperit au fost cei din sectele neoprotestante. Există exemple de sate din România în care, după convertirea în masă a romilor la diverse secte, infracţiunile au scăzut la zero.
Aici e tragedia cea mai mare care ne paşte şi pe noi. Noi nu mai credem în societatea noastră pentru că nu mai aplicăm poruncile dumnezeieşti în toată viaţa noastră. Avem o viaţă dublă - una în biserică, alta în afara ei. De fapt, nu aplicăm mai nimic din ceea ce pretindem că ţinem ca adevăr de credinţă. De aici şi graba cu care ne azvârlim să cerem pedepsirea exemplară a infractorilor romi. Vrem violenţă pentru că nu mai credem că altfel se pot rezolva lucrurile. Dar asta înseamnă să nu mai avem încredere în Însuşi Hristos, Cel Care a propovăduit blândeţea şi nu violenţa. Violenţa e întotdeauna soluţia facilă care nu rezolvă însă nimic pe termen lung. Nu împăraţii romani au supravieţuit, ci urmaşii martirilor care, cu cuvântul şi cu felul lor de a fi, plin de credinţă, au convins, nu cu sabia. Lecţia aceasta se aplică oricând şi oriunde şi ar fi bine ca şi noi, credincioşii ortodocşi, să ne-o reamintim.