Istoria unui om slab

Despre Baltazar P. o viaţă întreagă s-a spus că ar fi un om slab. Moale, vorbea abia auzit printre dinţi, stingher în orice postură. Colegii săi de şcoală generală îşi aduc şi acum aminte ziua în care nu ştiu ce profesoară a venit în clasă, căutând elevi pentru a juca într-o piesă pentru copii. Diriginta clasei în care Baltazar P. vieţuia molcom în banca a doua, rândul de pe mijloc, ştiindu-l pe acesta cu ceva abilităţi scriptice, a crezut de cuviinţă să-l recomande drept personaj teatral. Drept urmare, auzindu-şi pomenit numele, Baltazar s-a ridicat lent în picioare şi a îngăimat două-trei cuvinte, drept probă actoricească. Profesoara care vâna actori copii a strâmbat imediat din nas, făcându-i semn să stea jos. Multă vreme după aceea, Baltazar P. s-a întrebat de ce nu fusese ales să joace pe scenă, că doar era talentat la literatură şi citea încă de la grădiniţă. O mâhnire adâncă, apoi tot mai estompată, i-a cuprins sufletul puber. Mai târziu, în primul an de liceu, Baltazar P. a plâns nestăvilit când profesorul de matematică i-a pus primul patru din istoria carnetului său de elev. În pauză, i-a fost jenă să privească în ochii colegilor. Solidari cu el au fost doar cei aflaţi în ultimele bănci, cele rezervate chiulangiilor şi corigenţilor de profesie. A venit şi vremea înscrierii la facultate, când Baltazar s-a dus în marele centru universitar împreună cu fratele său, deja student. Drumul cu trenul ar fi fost unul interesant şi plin de speranţe, dacă fratele nu s-ar fi întâlnit, întâmplător, la o ţigară pe coridor, cu o foarte frumoasă colegă de an asupră căreia ochii lui Baltazar căpătau sclipiri adulatoare. Dar cum tânărul aspirant la boemia studenţească purta nişte pantaloni modeşti dintr-o stofă verde şi un tricou galben, la care era asortat un coş imens pe vârful nasului, toată călătoria a fost un sadic ritual pentru ego-ul său masculin. Din fericire, ca şi altă dată, amărăciunea i s-a risipit curând. În anul întâi de facultate, Baltazar a întâlnit-o pe Mihaela, prima lui dragoste. Dar Baltazar o iubea atât de platonic şi de ascuns, încât a îndrăznit primul sărut abia într-o seară când căminele celor doi fuseseră zguduite de un mic seism. Şi poate că nici asta nu s-ar fi întâmplat dacă, printre studenţii panicaţi, Baltazar nu l-ar fi întrebat calm pe colegul de cameră dacă e bine să meargă doi kilometri în noapte doar pentru a o linişti pe Mihaela. Era limpede. Pentru Baltazar, iubirea era un capitol desprins parcă dintr-un manual de bune maniere. Convenţional şi stângaci, apăsat de constrângeri livreşti, tânărul a fost repede părăsit de o Mihaelă mult prea nerăbdătoare. Momentul despărţirii a fost perceput, fireşte, drept foarte umilitor de către Baltazar, care nu-şi putea explica unde greşise. „Eu, care nu deranjez pe nimeni, cum pot avea un asemenea nenoroc?“, se întreba el, în ceasurile în care absenta de la cursuri, plimbându-se haotic prin marele oraş. Tot mai delăsător, preocupat de a-şi plânge pe propriul umăr, Baltazar a dispărut într-o bună zi. Nimeni nu l-a mai întâlnit nici la bibliotecă, nici în parc, nici în staţia de tramvai. Toţi crezură că Baltazar s-o fi întors în mica sa urbe, unde îşi reluase traiul anonim, predestinat de timiditate. Până într-o altă bună zi, când un vechi prieten avu o treabă pe la nu ştiu ce minister. Tot făcând anticameră în faţa demnitarului, acesta văzu o siluetă prelingându-se pe sub uşa capitonată, cu o servietă sub braţ. Nu era nimeni altul decât Baltazar! Freză onctuoasă, costum impecabil, ac de aur la cravată, nimic nu aducea cu vechiul Baltazar, mereu strâmb şi lălâu. Intrigat, vechiul prieten a vrut să afle cum de a ajuns acesta atât de sus. Baltazar, în şoaptă, trăgând mereu cu ochiul speriat înapoia sa, i-a spus doar atât: „Ştii cât de convenţional, de supus, de previzibil şi bine crescut eram? Ei bine, într-o zi m-am hotărât să fac totul invers. Am devenit agitat, fără scrupule, meschin, pragmatic şi mitocan. Ce zici, a meritat, nu-i aşa?“.