Istorie transfigurată în veşnicie

În pictură apare plastic concepţia dominantă a epocii. Oricâtă deosebire ar fi între pictura bizantină şi cea occidentală corespunzătoare, şi una, şi cealaltă se colorează de lumina revelaţiei supranaturale. Obiectul acestei picturi e omul, îngerul şi creatura toată văzută în cerul spiritual. Umanitatea biblică şi hagiografică, prinsă în vastele configuraţii ale compoziţiei, urcă de pe pământ spre cer, absorbită în marea taină a lumii de dincolo de lume.

Pictura bisericească e istorie convertită şi transfigurată în veşnicie. Omul ocupă în ea un loc imens, fiindcă el e obiectul mântuirii, pentru care Hristos s-a întrupat luându-i chipul, înnobilându-l şi făcându-l astfel vrednic să fie glorificat de vraja penelului. Pictura religioasă e spiritualizarea omenirii în lumina gloriei cereşti. Centrul ei de gravitate e dincolo de lumea vizibilă. Ea e frumuseţea din lume văzută în cauza ei transcendentă, care e frumuseţea divină. Procesul de autonomizare a picturii moderne e o degradare treptată din această înălţime. (Nichifor Crainic, "Nostalgia Paradisului")