Istorii strălucitoare și frumuseți care nu pot fi uitate

Profetul spune: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja nopții. Nimicnicie sunt anii lor; dimineața ca iarba trec: dimineața înflorește și trece, iar seara cade, se întărește și se usucă” (Psalmul 89, 4-5). Am putea afirma, fără teamă de exagerare, că cei aproape 1.500 de ani ai istoriei Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol au trecut asemenea unei zile de ieri, a unei străji de noapte care veghează și apoi se stinge în zori. Dincolo de această trecere grăbită a timpului, Sfânta Sofia rămâne una dintre cele mai luminoase și mai tulburătoare pagini din istoria lumii, pe care nici contemporanii, nici generațiile ce se vor adăuga cândva istoriei fragile ce se plămădește sub ochii noștri nu o vor putea șterge.

Dintre toate cele petrecute în istoria omenirii, cetatea Constantinopolului s‑a ridicat drept o filă strălucitoare, poate cea mai strălucitoare dintre acelea care au îndrăznit să atingă cerul pornind de pe pământ. Prin istoria marilor împărați, prin zidirea celor mai alese lăcașuri ale Ortodoxiei, prin mănăstirile care au dat trup și suflare învățăturilor filocalice, prin mulțimea martirilor - nu doar cei ai anului 1453, ci toți cei care, de‑a lungul veacurilor, s‑au adunat într‑o ceată de o rigoare și o mărturisire creștină fără seamăn, în cele mai grele ceasuri ale trecerii noastre prin lume.

Din întreaga istorie a Constantinopolului, care a însemnat oameni și zidiri, credință și mărturisire, frumusețe și jertfă, poate că cea mai aleasă și mai grăitoare rămâne zidirea Catedralei Aghia Sofia. Cele trei lăcașuri ridicate sub aceeași suflare duhovnicească, în vremea lui Constantin cel Mare, ocrotitorul creștinătății, apoi în timpul fiului său și, în cele din urmă, sub domnia marelui și evlaviosului împărat Iustinian, alcătuiesc o istorie care se desfășoară sub semnul tainei.

Zidirea Sfintei Sofia rămâne, chiar și după un mileniu și jumătate, învăluită de mister. Taina arhitecților, a zidirii dintâi și a rezidirilor ulterioare, după ce cutremurele vremurilor au încercat să clatine sau să zădărnicească această construcție de o strălucire aproape nepământeană, rămâne scrisă cu litere de aur. Dincolo de aspectele strict tehnice sau istorice, de mulțimea celor care au lucrat la ridicarea ei - după unele mărturii, aproape zece mii de muncitori ostenind alături de cei mai mari arhitecți ai epocii lui Iustinian, făuritor de legi, de principii și de zidiri nemuritoare -, Sfânta Sofia vorbește, mai presus de toate, despre lucrarea lui Dumnezeu.

A fost Catedrală Patriarhală a Tronului Ecumenic și, chiar și după ce a încetat formal să mai fie biserică, a rămas astfel în inimile tuturor celor care nu pot uita frumusețea și importanța ei, nu doar pentru lumea ortodoxă, ci pentru întreaga creștinătate.

La prima mea întâlnire cu Sfânta Sofia, însoțiți fiind de un părinte grec, slujitor al Patriarhiei Ecumenice, acesta ne‑a mărturisit că mulți dintre lucrătorii de astăzi, turci și de credință musulmană, au spus adeseori că, în anumite momente, aud cântări nemaiîntâlnite, de o frumusețe fără asemănare, imposibil de comparat cu orice cor cunoscut în vremea noastră.

Această mărturie, venită din partea unor oameni de altă credință, întărește vechea tradiție constantinopolitană care spune că, atunci când cuceritorul Mehmet al II‑lea a pătruns în Biserica Sfânta Sofia, acolo se săvârșea Sfânta Liturghie. Pentru ca Jertfa Euharistică să nu fie profanată, preotul slujitor ar fi intrat în ziduri, purtat de taina lui Dumnezeu. Așa cum istoriile sfinte ne spun că, de‑a lungul vremurilor, îngerii au fost împreună cu slujitorii Altarului, ducând înaintea Tronului ceresc rugăciunile săvârșite pe pământ.

Nu întâmplător ne rugăm la începutul Sfintei Liturghii, la vremea Vohodului mic: „Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor şi ale arhanghelilor, spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”. Credem cu tărie că îngerii sunt împreună cu noi. Și, fără îndoială, au fost și în acea zi de 29 mai 1453, când, în fața oamenilor, cetatea a căzut în mâinile turcilor, dar înaintea lui Dumnezeu taina și rugăciunea au rămas nebiruite.

Se spune că și Sultanul Cuceritor a tresărit atunci când a pășit într‑un asemenea loc, mărturisind, cu o uimire greu de ascuns, că nimic din cele văzute până atunci nu avea o asemenea strălucire. Poate că și el a fost cuprins, pentru o clipă, de gândul trufaș al celui care credea că a cucerit lumea. Și totuși, în adâncul adevărului, nu era un cuceritor, ci un profanator al unui Altar cum lumea ortodoxă nu mai cunoscuse. Dacă lucrurile s‑au petrecut astfel, Dumnezeu știe de ce a îngăduit această întorsătură. Pentru puțina credință a locuitorilor de atunci? Pentru orgoliul lor? Pentru căderile lor repetate? Sau pentru că, dincolo de judecățile noastre omenești, așa a binevoit El?

Istoria ne arată că multe biserici și mănăstiri mari, zidite de împărații Bizanțului ori de alți regi și domnitori ai lumii, au fost dărâmate. Cutremurele, focul și vrăjmașii le‑au șters, în cele din urmă, urmele. Nu la fel însă s‑a întâmplat cu Aghia Sofia. Ea a rămas în picioare ca un martor tăcut, dar grăitor, al unui mileniu de trăire înaltă, de credință adâncă și frumusețe neîntrecută. Oricine se va apropia cu onestitate de istoria ei va fi silit să recunoască: o zidire mai măreață decât aceasta nu se află în întreaga istorie creștină.

Refăcută de mai multe ori, chiar și la aproximativ douăzeci de ani după târnosirea ei, apoi în alte și alte perioade de cumpănă, Aghia Sofia a rămas o minune a lumii. Specialiștii, cercetătorii artei vechi și istoricii au numit‑o, pe drept cuvânt, a opta minune a lumii. Dar această a opta minune se înscrie, de fapt, într‑o altă dimensiune: aceea a veșniciei. O minune care nu privește doar lumea aceasta, ci și lumea de dincolo, acolo unde istoria se va deschide deplin, iar faptele trecutului și ale prezentului se vor descoperi altfel decât am încercat noi să le arătăm sau să le ascundem.

A opta minune a lumii este, în esență, lecția de iubire a marelui împărat Iustinian. O iubire care a rămas, peste veacuri, exemplu și chemare la credință și mărturisire, chiar și după ce biserica zidită de el a fost transformată în moschee, apoi în muzeu și din nou în loc de rugăciune. Un spațiu pe care ctitorul l‑a dorit închinat Preasfintei Treimi și Sfintei Înțelepciuni, acea Sophia care ridică mintea și inima omului spre cunoașterea tainelor dumnezeiești.

O altă ctitorie a lui Iustinian, la poalele muntelui Sinai, a rămas și ea să înfrunte veacurile. Tot într‑o lume ostilă, tot între neprieteni, biruind încercările și viforul istoriilor vechi și noi. Mănăstirea ridicată lângă muntele unde Dumnezeu i‑a dăruit lui Moise Legea Sa stă mărturie că ceea ce este zidit în Dumnezeu nu se risipește.

Acum, înaintea lui Dumnezeu, împăratul cel credincios și făcător de bine, Iustinian, pare că privește cu lacrimi către locurile pe care le‑a iubit și cu care s‑a identificat. Se spune că, în ziua târnosirii Sfintei Sofia, cu aproape 1.500 de ani în urmă, văzând‑o împodobită cu o frumusețe copleșitoare - icoane, Evanghelii, candele și sfeșnice din aur și argint -, ar fi rostit cuvintele: „Te‑am întrecut, Solomoane!”. Și tot atunci a adus slavă lui Dumnezeu.

Dar istoria catedralei, chiar dacă nu ocupă același loc în cărțile regilor, a fost, cel puțin ca strălucire și amploare, mai măreață poate decât templul lui Solomon. Acela fusese zidit într‑o vreme cu posibilități mult mai modeste, dar a fost o legătură vie cu Dumnezeul Cel adevărat. Iar Solomon, la sfințirea templului, s‑a rugat ca Dumnezeu să privească spre acel loc ziua și noaptea și să asculte rugăciunile înălțate acolo.

Atât templul din Ierusalim, cât și catedrala celui care l‑a întrecut în frumusețe prin zidirea Sfintei Sofia au trecut prin încercări. Și totuși, într‑un loc și în celălalt, Dumnezeu a continuat să privească și să asculte suspinul, rugăciunea și lacrima celor care au rămas credincioși - atât Ierusalimului, cât și măreței zidiri din cetatea Constantinopolului.

Înainte de a urca pe treptele cele mai înalte ale istoriei Bizanțului, împăratul pe care lumea îl va cunoaște drept Iustinian purta numele de Flavius Petrus Sabbatius. Înfiat de rudele sale apropiate, primește un nume nou, ca un semn al unei chemări care avea să se împlinească deplin în istorie. Și, odată cu acest nou nume, se deschide un drum al unei ctitorii fără egal, a cărei frumusețe și strălucire nu au cunoscut asemănare.

Prima biserică ridicată pe locul Sfintei Sofia a fost zidită de Constantin cel Mare, urmată de cea a fiului său, Constanțiu al II‑lea. Reconstruită apoi între anii 532 și 537, această zidire se așază peste o memorie și mai veche. O tradiție constantinopolitană amintește că în același loc s‑ar fi aflat biserica arsă de ucenicii Sfântului Ioan Gură de Aur, în vremea celui de‑al doilea exil al marelui ierarh, ca un strigăt al durerii și al nedreptății.

Construcția pe care o vedem astăzi se datorează geniului a doi mari arhitecți ai epocii: Isidor din Milet și Antemis din Tralles, profesori ai Universității din Constantinopol. Prin mâinile și mințile lor, Sfânta Sofia devine apogeul arhitectural al Antichității Târzii și, în același timp, o capodoperă desăvârșită a arhitecturii bizantine. Cupola sa, cu un diametru de aproximativ 31 de metri, puțin mai mică decât cea a Panteonului, dă impresia unei construcții suspendate în văzduh. Patruzeci de ferestre aduc lumina din toate părțile, transformând interiorul într‑o revărsare de strălucire, o lumină pe care Părinții Bisericii și marii trăitori au recunoscut‑o ca fiind apropiată de lumina trăirilor isihaste.

De‑a lungul veacurilor, această cupolă s‑a prăbușit de mai multe ori, mai întâi în secolul al VI‑lea, apoi parțial în anii 989 și 1346, sub lovitura cutremurelor. Și totuși, de fiecare dată, biserica a fost ridicată din nou, ca o mărturie a unei voințe care refuză uitarea. În zorii secolului al XIII‑lea, catedrala a cunoscut una dintre cele mai dureroase profanări: jefuirea ei de către nobilii apuseni ai Cruciadei a IV‑a. În doar trei zile, lăcașul a fost văduvit de cele mai prețioase odoare ale Ortodoxiei: icoane din aur și argint, pietre prețioase, candelabre strălucitoare și relicve neprețuite, unele dintre ele ale apostolilor și ale urmașilor lor, aduse aici de Constantin și de alți împărați din toate colțurile lumii creștine.

Patriarhul Constantinopolului a fost trimis în exil, iar în locul său a fost așezat un ierarh apusean, nerecunoscut nici măcar de Episcopul Romei, Inocențiu al III‑lea. Istoricul Steven Runciman va spune fără ocol că întemeierea Imperiului Latin de Constantinopol a fost „un act de gigantică prostie politică”. După aceste încercări, biserica a fost restaurată de mai multe ori, până când, în anul 1453, a fost transformată în moschee.

Cu toate acestea, arhitectura ei continuă să uimească lumea întreagă, iar istoria păstrează amintirea cneazului Vladimir al Rusiei, aflat în căutarea adevărului credinței. Întorși la Kiev, solii săi i‑au spus: „Am văzut cerul pe pământ”. Această mărturie l‑a convins pe Vladimir să primească botezul creștin, iar odată cu el, întregul popor, care i‑a urmat fără șovăire.

Cine ajunge astăzi la Constantinopol, chiar și în condițiile fragile ale prezentului și fără strălucirea deplină de odinioară, stă înaintea unui sanctuar. Un loc în care se adăpostesc o taină negrăită și o frumusețe nepieritoare. Poate că nu le mai putem cuprinde pe deplin cu privirea, așa cum o făceau cei de altădată, dar le putem înțelege prin credință, prin adâncirea minții și a inimii, sub pecetea rânduielii lui Dumnezeu, Care le ține pe toate în mâna Sa.