Iubirea ca vamă a morţii

Etapele trecerii dincolo a menestrelului Sayat Nova continuă cu încă o vamă. În faţa Poetului se întinde un drum de colb alb, aşternut drept către zare peste câmpia arată, amintind de "drumul de lumină" din relatările moderne despre trecerea dincolo. E pregătit Poetul ca să îl parcurgă? Se pare că încă nu. Asemeni unui student nepregătit de examen, el îşi uită lira şi se întoarce ezitând, în timp ce doi îngeri-copii i-o aduc înapoi şi îl conduc mai departe, pe "drumul de colb alb". Pe la mijlocul căii de pământ proaspăt arat, aproape de zare, un cal negru aşteaptă. Animalul psihopomp apăruse deja într-una din secvenţele anterioare de prefigurare a morţii din Culoarea rodiei, când Poetului-călugăr urcat pe o scară sprijinită de zidul mănăstirii i se aduce un cal negru. Totul este redat de Paradjanov în limbajul pantomimei, pentru ilustrarea altor trepte ale negrăitului.

Etapele dezlegării de viaţa pământeană continuă, epuizând succesivele definiţii şi accepţiuni ale trecerii dincolo şi enumerând multiplele legături ale firii cu viaţa aceasta. Cel mai puternic legământ al sufletului cu universul este pecetluit de iubire. Unde este, aşadar, Iubita Poetului? Iată întrebarea esenţială, fără de al cărei răspuns acesta nu poate pleca în marea călătorie. Secvenţa "din cer", a pătrunderii pe drumul de lumină, este urmată de întâmpinarea morţii dintr-un spaţiu etno-mitic, aflat în imediată apropiere de cel pământesc. Un cor de bocitoare în negru prohodeşte sicriul cu trupul înveşmântat în alb al Iubitei. Cortegiul mortuar ajunge în "spaţiul dintre lumi", unde se întâlneşte cu grupul de îngeri însoţitori ai Poetului. Acesta îşi îmbrăţişează Iubita adormită şi se alătură prohodului. Abia după ultima întâlnire cu Ea, Poetul va accepta îmbrăţişarea morţii. Călătoria abia începe. Nu avem în faţă o ilustrare savantă a Cărţii tibetane a morţilor ori a altor scrieri ezoterice despre trecerea dincolo, ci poemul unei clasicizate experienţe personale (a marelui menestrel armean din secolul al XVIII-lea, Arutin Sayadian), filtrată de istorie şi literatură, absorbită de mit şi reflectată într-o altă experienţă personală şi artistică (aceea a regizorului sovietic, pe numele său armenesc Sarkis Paradjanovian). Cinematograful lui Paradjanov este iniţiere în tainele morţii, ale iubirii, creaţiei şi vieţii de dincolo, iniţiere poetică. Dar trecerea pragului morţii înseamnă mai ales intrarea în tărâmul iubirii fără sfârşit - ne învaţă, potrivit înţelepciunii basmelor, Sarkis Paradjanovian. În locuinţa lor cerească, părinţii Poetului îl aşteaptă. Mama trece prin faţa ochilor un scul de lână neagră - soarta pământească a lui Arutin, aleasă din copilărie; tatăl ţine în mâini două lumânări aprinse - stâlpi praznicari ai vieţii şi morţii, coloane ale Porţii trecerii. Poetul-copil şade turceşte, fericit, cu sculul negru în braţe: destinul său martiric pământesc este acum împlinit. Se aud dangăte lente de clopot, căci locaţia acţiunii este o casă-biserică, prefigurată într-o secvenţă anterioară, unde casa cerească a părinţilor (cuprinzând un zid pictat şi o cupolă) era biserică-în-devenire. În faţa unei icoane murale din casa-biserică, doi "îngeraşi-călăuze" croşetează ciorapi din lâna ţinută în mâini de părinţi: zestrea faptelor bune şi dragostea părintească devin "veşminte cereşti" pentru cel care se va naşte în noua lume. "Pâinea pe care ne-ai dat-o a fost minunată, dar şi mai minunată fu sarea" - declamă enigmatic vocea Poetului. În cupola bisericii din ţara strămoşilor ninge lin: ploaia, ninsoarea, toate semnele cerului sunt coduri de comunicare între lumi. (E o ninsoare harică, a împăcării divine, cu totul diferită de cea astenică, sfâşietoare din Nostalghia lui Tarkovski.) Polisemiile apei se reflectă şi în cele ale zăpezii, iar ninsoarea "caldă", benedictină, sugerează împăcarea omului cu Dumnezeu, rostită prin chemarea iubitoare a părinţilor trecuţi dincolo spre lumea veşniciei.