Iubirea nepărtinitoare, izvorul tuturor faptelor bune

Un articol de: Ion Raţiu - 14 Ianuarie 2016

Fundamentul vieții creștine este definit de omul încununat de dragostea nemărginită răsfrântă tridirecțional. Mai întâi ea se îndreaptă către Dumnezeu, apoi către semeni și nu în ultimul rând către cei dragi, din propria familie. Cu bună intenție disec aproapele sau semenul fiecăruia dintre noi, de cei mai apropiați de sufletul nostru, din propria familie. Spun asta nu pentru că aș dori să fiu părtinitor în vreun fel sau altul, ci pentru simplul fapt că și Mântuitorul Iisus Hristos transpune în două planuri diferite pe cei de „aproape” ai noștri și pe cei de „departe”. Contopirea acestor două segmente este surprinsă de evangheliștii sinoptici. În special Sfinţii Evanghelişti Matei și Luca consemnează expresia clară a dumnezeirii cu privire la iubirea sau facerea de bine. Ei arată clar rugăciunea prin care suntem datori să răspundem celor de „departe”, adică vrăjmașilor. „Şi dacă-i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii-i iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Şi dacă le faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii tot aşa fac. Ci voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Luca 6; Matei 5). Desigur, nu se poate vorbi aici de o distanță fizică, ci de una spirituală cu valențe și implicări deosebite. Măsura manifestării noastre în plan afectiv față de cei de lângă noi este declarată de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne învaţă despre aceasta prin cuvintele: „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va și măsura”. Făcând referire la punerea în balanță a iubirii aproapelui, Fericitul Augustin aminteşte că „măsura potrivită în dragoste este să iubești fără măsură”.

În nici o religie a lumii, indiferent de vechimea sau originea ei, nu cade atât de profund accentul pe iubirea aproapelui, mai cu seamă pe „celălalt aproape”. Se poate oare iubi atât de profund, fără nici o urmă de dez­involtură? În credinţa creştină Dumnezeu există ca să fie iubit, iar omul trăiește pentru a iubi. Alterarea naturii umane odată cu căderea în păcat a pro­to­părinților noștri nu rezolvă nici pe departe problematica iubirii aproapelui, ci, din contră, o complică pe alocuri. Dacă aparent legea talionistă aplica fără echivoc pedeapsa aspră celui care se făcea vinovat de încălcarea ei, nu același lucru se întâmplă în legea harică a Noului Testament. Iubirea noastră de către Dumnezeu atârnă de dragostea pe care fiecare dintre noi o manifestăm pentru semenii noștri. Sfântul Ioan Evanghelistul, în cea de-a doua epistolă a sa, ne învaţă că „aceasta este iubirea să trăim după porunca lui Dumnezeu, iar porunca lui Dumnezeu aceasta este, să ne iubim unul pe altul”. Altfel spus, opunerea diametrală a celor două legi (legea veche și cea nouă) nu va naște niciodată o contradicție flagrantă între ele, ci un sens de reciprocitate, cea de-a doua completând-o și desăvârșind-o pe cea dintâi.