Iubirea şi creanga de copac
„Măsura potrivită în dragoste este să iubeşti fără măsură“, scria Fericitul Augustin într-una din lucrările sale. Iar expresia recunoştinţei pentru dragostea primită este aducerea aminte de cel care te-a iubit şi care te-a salvat atunci când ai avut nevoie de ajutor. Şi memoria sau pomenirea aceasta oare ce înseamnă dacă nu întoarcerea dragostei de care te-ai bucurat cândva, dragoste pe care nu o poţi uita nicicând! Căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: toate sunt sub vremi, se duc, îmbătrânesc şi pier, şi frumuseţea trupului, şi măreţia caselor, şi grădinile, şi livezile, şi toate cele de aici, de pe pământ; numai dragostea rămâne neatinsă de această vătămare. Nu numai că n-o veştejeşte vremea, dar nici moartea nu o poate curma.
Astăzi este Sâmbăta morţilor, iar pilda pe care am ales să v-o spun acum ne vorbeşte despre aducerea aminte a celor care au trecut dincolo, dar pe care-i iubim şi acum.
Era odată un om care ţinea atârnat la loc de cinste în cea mai bună cameră din casa lui un obiect straniu. Era o simplă bucată de lemn. Dacă cineva îl întreba despre motivul pentru care expune acea ciudăţenie atât de vizibil, el povestea: Odată, pe când eram copil, bunicul m-a dus în parc. Era o după-amiază friguroasă de iarnă. Bunicul mă urmărea cu privirea şi îmi zâmbea, dar îi era greu. Era bolnav cu inima, care-i era deja foarte slăbită. Am vrut să merg spre lac. Îngheţase bocnă. „Ce frumos trebuie să fie să patinezi“, am strigat. „Aş vrea să mă dau şi eu pe gheaţă cel puţin o dată!“
Bunicul era îngrijorat. În clipa în care am coborât pe gheaţă, bunicul mi-a spus: „Să fii atent…“
Dar era prea târziu. Gheaţa nu m-a ţinut şi am căzut în lac strigând după ajutor. Tremurând, bunicul a rupt iute o creangă dintr-un copac şi mi-a întins-o.
M-am prins de ea, iar el m-a tras afară din crăpătura făcută-n gheaţă. Plângeam şi mi-era frig. Dar baia fierbinte şi patul cald în care am adormit m-au pus pe picioare. Pentru bunicul însă, această păţanie a fost prea mult. Un infarct l-a luat dincolo în timpul nopţii. Durerea întregii familii a fost enormă. Eu am fugit spre lac şi am recuperat creanga de copac de care mă ţinusem în ajun. Cu ea bunicul îmi salvase viaţa şi şi-o pierduse pe a lui! Mi-am zis: „Cât voi trăi, ea va sta pe perete, ca semn al iubirii sale pentru mine!“ (Adaptare după o pildă din volumul „Noi avem aripi“, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007)