Jertfa familiilor membrilor Rugului Aprins
Fie în cazul membrilor Rugului Aprins, fie în general când vorbim despre deținuții politici se uită un fapt esențial: familiile le-au fost alături și au suferit la fel de mult. Pe de altă parte, greutățile vieții, indiferent de încercările la care ești supus, trec mai ușor atunci când ești înconjurat de cei dragi, de cei cu care trăiești în comuniune. Voi stărui în continuare asupra câtorva exemple.
Poetul Vasile Voiculescu (1884-1963) a avut o minunată soție și cinci copii. În anul 1946 - așadar, tocmai în perioada conferințelor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim -, soția lui Vasile Voiculescu moare astfel încât, fiindcă copiii erau deja mari, poetul și medicul Vasile Voiculescu, a cărui vocație mistică era bine cunoscută, intră într-o perioadă de asumată recluziune. A avut chiar două tentative de a se călugări. În mod evident, după o carieră importantă de medic, dar și de scriitor, acesta a preferat intrarea într-un premeditat con de umbră și nu a consimțit nici o formă de colaborare cu regimul comunist. Familia i-a fost alături până la moarte, fiul său Ion l-a și adus de la închisoare, căci era deja foarte bolnav când a fost eliberat și nu se putea ține pe picioare.
Așa cum s-a petrecut în toate familiile deținuților politici, acestea au avut o viață mult mai grea în timpul comunismului decât alte familii. Faptul de a fi rudă apropiată cu un (fost) deținut politic constituia o piesă grea la dosarul pe care-l avea orice român angajat cu forme oficiale în perioada comunistă. Și, mai ales în anii ’50, copiii (sau chiar nepoții, în cazul lui V. Voiculescu!) deținuților politici erau adesea persecutați, iar uneori îndepărtați, dacă urmau cursurile unei facultăți. Întreaga familie a lui Vasile Voiculescu a avut o viață deosebit de grea.
Poate cel mai semnificativ exemplu este cel al scriitorului și profesorului Alexandru Mironescu (1903 - 1973). Cu precizarea că, în cazul acestuia, a avut de suferit și fiul său, Șerban Mironescu, care a fost arestat în același lot al Rugului Aprins, alături de tatăl său. După o viață plină de realizări, viața profesorului universitar, cercetătorului, scriitorului Alexandru Mironescu este deturnată încă de la instalarea comunismului. Este scos din cercetare și din învățământul universitar, semnătura îi este interzisă. Practic, în a doua jumătate a vieții, Al. Mironescu nu va mai publica nimic, chiar dacă va scrie destul de mult. Familia lui Alexandru Mironescu - soția și fiica - o va duce foarte greu, financiar vorbind, dar mai ales sufletește, dacă ne gândim la apriga încercare: ambii bărbați din familie au fost arestați în anul 1958. Alexandru Mironescu iese întărit însă din închisoare, scrie literatură de sertar, se întâlnește frecvent cu intelectuali și clerici, continuă căutările de natură culturală și mai ales spirituală. Cu toate acestea, din filele Jurnalului său, publicat abia în anii din urmă, reiese cât de greu trăiesc. Fiica sa, pianista Ileana Mironescu, își va ajuta părinții cât va putea, greul este în special pe umerii soției, Maria Mironescu (ea însăși absolventă de studii universitare) - un personaj de roman, la rându-i, care recurge adesea la servicii casnice minore pe care le prestează unor apropiați, numai pentru a putea supraviețui. Pentru a rezuma: destine al căror traseu ar fi fost cu totul altul într-o lume cât de cât normală, precum cea occidentală. De altfel, în anii ’80, după moartea lui Alexandru Mironescu, și soția, și cei doi copii ai acestuia vor căuta o formă de libertate și vor emigra în Elveția.
Întreaga Românie era în realitate o mare închisoare, precum întreg lagărul comunist. Cu toate acestea, creația, cultura și, mai ales, credința au supraviețuit. Dar a mai supraviețuit ceva: solidaritatea umană, gesturile mici, dar atât de prețioase prin care cei din jur, adesea necunoscuți, deveneau brusc aproapele creștin, surclasându-i pe cei intimi, rudele, prietenii.
Chiar dacă nu a fost unul dintre membrii emblematici ai întâlnirilor de la Mănăstirea Antim, ci unul marginal, și părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) a fost arestat în lotul Rugului Aprins. Soția acestuia i-a fost alături până la finalul vieții, au avut două fete (una dintre acestea a murit în copilărie), cealaltă fiică, doamna Lidia Stăniloae, a avut o carieră proprie de talentat fizician, fiind și un cunoscut scriitor. Mărturiile Lidiei Stăniloae, adunate în volumul intitulat Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae (Editura Humanitas, 2005 și 2018), sunt un prețios document despre greutățile prin care au trăit. Nu mai puțin importante sunt numeroasele emisiuni la care Lidia Stăniloae a participat, fie singură, fie împreună cu fiul ei, Dumitru Horia Ionescu, care au adus adesea noi mărturii.
De pildă, Lidia Stăniloae (foto) a privit cu inima sfâșiată cum tatăl ei, blândul părinte și profesor, este coborât dintr-o dubă și dus în cătușe alături de ceilalți confrați în interiorul sălii de judecată, spațiu în care familiile nu au avut acces. Povestea se petrecea în spatele clădirii actualului Palat al Justiției din București, situată pe malul Dâmboviței. În mod evident, nici măcar comunicarea cu cei dragi nu le-a fost permisă celor arestați, familiile prezente fiind amenințate permanent de forțele de ordine comuniste.
În cazul Lidiei Stăniloae (1933-2017), cariera de fizician i-a fost grav afectată. Ulterior, cu acordul părintelui său, a reușit să plece din lagărul comunist, stabilindu-se în Germania. Și fiica, și soția părintelui profesor Stăniloae au avut o viață deosebit de grea, mai ales în perioada recluziunii acestuia - momente relatate inclusiv în volumul de amintiri. Lipsurile materiale nu erau depășite decât de atmosfera de izolare de care au fost înconjurate treptat, foarte puțini dintre cunoscuți dovedindu-și omenia, cei mai mulți ocolindu-le din frică, lașitate, oportunism.
Iată, în final, câteva rânduri din mărturiile Lidiei Stăniloae, regăsite în volumul sus-amintit (pagina 288): „Viața a continuat [după arestarea părintelui], cu acea amărăciune cu care ne obișnuisem în ultimele luni. Intrase în noi o frică cumplită. Tremuram de câte ori suna telefonul, de câte ori venea poștașul, de câte ori intra în curte o persoană necunoscută. Au și venit, destul de des. Aveau un aer care nu înșela, în costume corecte, cu cravată și cu haine de piele. Nu intrau la noi. Mergeau la doamna Caragea, o vecină care ținea cartea de imobil. De la noi de la fereastră se vedea foarte bine. Sunau la ușa lor. Doamna Caragea se îngălbenea, îi poftea pe necunoscuți să intre, aceștia plecau destul de repede și în urma lor curtea se lumina. Mai pe seară, vecina venea tiptil și ne spunea: «Iar s-au interesat de dumneavoastră». «Ce tot vor să afle?» - întreba mama. «Ce-au întrebat?». «Prostii! Cine vine, cu cine vă întâlniți! Doar le-am spus de o mie de ori că nu mai vine nimeni...».
Da, era adevărat, nu mai venea nimeni. În orice caz nimeni dintre cei pe care odinioară îi crezuserăm prieteni, în care ne puseserăm nădejdea. Oameni serioși, impecabili moral, virtuoși...
În schimb, apăreau alții, pe care uneori îi judecasem cu asprime, îi considerasem hahalere, nu pusesem temei pe vorbele lor. Da, erau și din aceștia. Veneau cu o inconștiență cuceritoare. Unul a adus o plasă de pește proaspăt, altul niște mere. Veneau zâmbind și ne întrebau cu ce ne pot fi de folos... Mari mistere ascunde firea omenească!”
Sunt pilde despre sfinții, martirii și mărturisitorii ortodocși ai veacului XX, ale căror familii, precum cele ale tuturor celor prigoniți pentru credința lor în închisorile comuniste, i-au ajutat și au pătimit împreună pentru Hristos.