Jocul cu timpul care nu se joacă

Un prieten îmi destăinuia odată: „Mi se întâmplă ca atunci când urc cu ascensorul până la etajul la care locuiesc să mi se pară că răstimpul acela, de altfel atât de scurt, se aseamănă cu durata vieţii. Cum spun, este un interval foarte scurt, şi imaginat, şi în realitate, şi dacă compari momentul pornirii cu acela al naşterii, iar pe cel al opririi la etajul comandat cu cel al morţii, realizezi scurtimea şi fragilitatea vieţii tale. Şi totuşi, pe parcursul celor câteva etaje pe care le urci, poţi să te gândeşti, punându-te în ipostaza de mai sus, la atât de multe lucruri, să reiei o mulţime de întâmplări, să spui, eventual, mai multe rugăciuni. Totul devine fulgurant, se petrece cu o viteză uluitoare. Cu toate acestea, câteodată îţi dai seama că te-ai cam grăbit, că încă nu ai ajuns la ţintă şi totuşi ai sfârşit raportarea pe care o credeai strict necesară, că ţi-a mai rămas ceva timp la dispoziţie, timp în care ai putea să mai adaugi câteva elemente sau să mai adaugi altele”.
„Mie mi se întâmplă altceva, am ţinut să adaug la rândul meu. Stau la slujbă în mica şi atât de binefăcător de intima biserică în care merg de obicei, ctitorită de starostele breslei croitorilor, şi mă întreb câteodată cum va fi fost în acea biserică cu o sută de ani în urmă (nu ştiu cum se face de avem această fixaţie a unor cifre rotunde): cum era atmosfera, cum va fi fost lumea atunci, cum era îmbrăcată, ce probleme îşi punea, cum era preotul, ce se întâmpla după terminarea slujbei etc. Sigur, îmi dau seama că unele lucruri ne sunt comune, că slujba e aceeaşi, după cum Hristos e acelaşi ieri, azi şi în veac, dar sunt sigur că sunt şi lucruri deosebite, lucruri care ţin de timpul fiecăruia şi de contextul istoric, şi nu numai istoric. Alteori mă gândesc la ce va fi peste 50 de ani, cum vor fi cei care vor veni după noi etc. E puţin stânjenitor că, în mod sigur, nu vei mai fi pe lume, că nu ştii prea bine unde vei ajunge, la ce stare, că cei de atunci vor gândi, poate, la tine aşa cum te gândeşti tu la ei acum. În fond, destul de abstract şi de neimplicat. Nu sunt un om cu o imaginaţie ieşită din comun, nu mă las, deci, pradă ei, rămân numai la întrebările pe care mi le pun. Dar semnificativ este poate însuşi faptul că mi le pun.”
Iată trei ceasuri dintre cele mai banale de „joacă” cu timpul.
Şi aşa ajungi să realizezi faptul că timpul trece foarte rar în favoarea ta, că foarte adesea reprezintă mai mult un şir de ocazii risipite decât de bătălii câştigate, că în tinereţe te afli totdeauna mai comod instalat, fie şi pentru motivul că nu toate jocurile sunt încă făcute, că speranţele într-o întoarcere favorabilă a traiectoriei tale sunt mai multe şi mai mari.
Noi ştim că timpul are o existenţă provizorie, că el va fi abolit, dar că până la această abolire avem a trece în mod obligatoriu prin acest vad, avem a ne potrivi viaţa cu mai multe „timpuri” de care depinde ieşirea noastră în veşnicie: timpul propriei vieţi şi, în legătură apropiată cu el, timpul istoriei creaţiei, apoi răstimpul dintre cele două judecăţi, cea particulară şi cea „de Apoi”, când suntem deplin încredinţaţi Bisericii.
Tot ceea ce este legat de timp este ireversibil, de aici şi o accentuată notă de tragism care ne caracterizează de obicei viaţa. Dar marea uşurare adusă de creştinism este aceea că, în ciuda faptului că un timp risipit, prost cheltuit, nu se mai întoarce niciodată, el poate fi totuşi răscumpărat prin buna folosire în continuare a timpului ce-ţi rămâne şi printr-o cooperare conştientă cu Dumnezeu. Totul este trecător, dar totul este important la scara mântuirii.
Tot ceea ce trăim, toate faptele noastre înscrise în timp ne marchează viaţa, unele mai mult, altele mai puţin, dar ele rămân ca nişte jaloane prin care parcursul tău poate fi reconstituit şi
care-ţi caracterizează existenţa. Sunt momente decisive.
În orice caz, decisiv e ultimul moment. El poate răscumpăra, eventual, pe celelalte, dar de dorit este să nu aşteptăm totul de la această singură carte, pe care, dacă nu vom învăţa să o jucăm pe tot parcursul vieţii, e mai puţin probabil că vom şti să o jucăm corect la sfârşitul ei.
Unde mai pui că nu ştii niciodată când şi cum va fi acel sfârşit, oricare moment poate să fie ultimul şi, ca atare, să se constituie în ultima şansă.
Ca solzii de peşte, noi suntem lipsiţi de timp, de istorie.
„Vine ceasul şi acum este!” (Ioan 4, 23), pare să fie deviza emblematică evanghelică creştină, adusă anume de Hristos.
Între chronos şi kairos, creştinismul dă preeminenţă lui kairos, pentru că numai aşa poţi fi cu adevărat viu în orice moment şi poţi să ajuţi la saltul final din istorie în supraistorie. Chronos este o înlănţuire de kairos, iar fiecare kairos poate cuprinde mai mult sau mai puţin chronos.
Omul este mai degrabă sub timp decât peste el, cum bine observa cronicarul. Timpul poate marca omul. Timpurile pot fi grele. Asta mai adesea. Mai rar pot fi şi bune sau fericite.
Dar şi omul poate marca timpul. Şi atunci îţi caracterizezi viaţa şi prin apartenenţa la un timp care este cel al unei mari personalităţi, fie benefică sau malefică. Poţi să spui în primul caz că ai trăit pe timpul părintelui Paisie sau al părintelui Stăniloae, în al doilea, că ai trăit pe timpul lui Stalin sau Ceauşescu.
Acest lucru e important în iconomia vieţii tale şi mai târziu s-ar putea ca anumite lucruri din viaţa ta să fie înţelese şi explicate sub această specie.
Câţi creştini, de pildă, nu-i invidiază pe cei care au fost contemporani cu Hristos. Dar creştinul atent la viaţa sa liturgică ştie că este din era creştină. Ceea ce înseamnă că, în fond, toţi şi totdeauna suntem contemporani cu Hristos. Mai rămâne să fim lângă El şi când timpul va fi definitiv abolit. Dar acest salt, în timpul de dincolo de plecarea noastră din această lume, nu ne este nouă cu putinţă a-l face cu mintea.
Mai important este, probabil, faptul că în inima tuturor este însămânţată veşnicia, dar că felul ei depinde decisiv de felul în care îţi cheltuieşti timpul acordat, agonisind sau risipind (Ecclesiastul 3, 11).
Talantul din parabola evanghelică ar putea fi tocmai el, timpul vieţii. Timp în care, după cum susţinea Andrei Tarkovski, putem sculpta, cu care uneori ne putem juca, spre folosul sau spre pierderea noastră.