Judecata, întrebarea Domnului de câte ori L-am găsit în oameni
Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46
Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.
Evanghelia acestei duminici este una a judecării noastre, a conștientizării că pentru fiecare moment al existenței noastre vom da socoteală în fața Dreptului Judecător. Contextul Evangheliei este legat de acea tensiune pe care o trăiește Mântuitorul Hristos înaintea agoniei Sale pe cruce, când dorea să le dea ucenicilor ultimele sfaturi dumnezeiești. A fost ca o revărsare de cuvinte prin care Dumnezeu dorea să ne învețe pentru a fi pregătiți în fața unei lumi care se va dezlănțui împotriva creștinilor.
Ce simplă va fi această judecată și totuși cât de exigentă! Dumnezeu îți arată că judecata ta a și venit și se reflectă în modul în care tu te raportezi la semenul tău sau la creația de lângă tine. Cât de aproape este Dumnezeu de noi? El este în fiecare om, în fiecare privire, în fiecare scâncet, în fiecare cuvânt, în fiecare om care cere și care se bucură de darul tău. Judecata lui Dumnezeu îți cere nu să dai, ci tu să te faci dar pentru ceilalți. Asta înseamnă că fiecare putem fi un dar pentru lumea unde Dumnezeu ne-a așezat. Chiar dacă ai sau nu bani, haine sau mâncare, chiar dacă ești sărac lipit, poți să fii un dar. A dărui nu înseamnă doar a da din ceea ce ai în plus, căci atunci ești un sponsor, ci a dărui din ceea ce tu ești.
Darul se referă în primul rând la ființa ta
Dacă în darul tău stă inima ta dăruitoare, atunci darul Îl întâlnește pe Dumnezeu. Dacă darul este doar o formă de sponsorizare sau de milă superficială, atunci ești doar unul care oferă, dar nu se oferă. Există mai multe forme de dăruire.
În primul rând vedem pe cel care dă ca să scape de celălalt. De multe ori suntem în această ipostază, mai ales când vedem că cel care vrea să primească darul are acea psihologie a vânătorului de dar. El vede și insistă, deoarece știe că poate crea acea emoție de moment. Nu știu dacă acel dar de fugă este darul pe care Dumnezeu îl apreciază. Nu știu nici dacă dăruind atunci ajutăm sau mai degrabă susținem șantajul emoțional, deoarece în foarte multe cazuri acei nenorociți care creau emotivitatea de moment sunt la rândul lor niște biete instrumente puse să cerșească pentru cei care îi exploatau. Cu alte cuvinte, acea cerșetorie este păguboasă pentru cel pus la cerșit. Iar dându-le bani, de fapt nu îi hrănim pe ei, ci pe cei care stau în spatele lor. În momentul în care nu ar mai fi această exploatare iar acești oameni ar fi hrăniți, adăpostiți și educați, prin Biserică, într-o formă decentă de viață, s-ar putea elimina acea pătură sau clică nesimțită din spatele nenorociților, pe care îi pun să producă bani.
Cine dăruiește pentru publicitate și-a luat plata sa
A doua formă de pomană este cea numită sponsorizare. Sponsorul dăruiește pentru ca să se știe că el a dat. De aceea, el are nevoie de bannere cu firma care a sponsorizat și al cărei lider este el sau să se specifice prin mijloacele media despre acest ajutor financiar, care se numește reclamă. Televiziunile sunt pline de reclame, prin care acele firme de medicamente (în general ele sunt cele mai des prezentate în spoturile publicitare) sponsorizează trusturile media. Aceasta nu este o faptă bună, ci o acordare de bani pentru a-ți face publicitate. Aici se aplică invers expresia să nu știe stânga ta ce face dreapta ta. Dimpotrivă, să știe nu doar dreapta ta, ci toate dreptele și stângile să știe și să te aplaude pentru fapta ta.
În fine, vorbim despre dăruirea din iubire, care este tainică și profundă. Cel care dăruiește, de fapt, se dăruiește. Iar lumea are nevoie nu totdeauna de banii noștri, cât mai ales de inima și iubirea noastră. Un cuvânt bun face mai mult decât un pumn de bani, căci prin acel cuvânt cel care îl primește se întărește în ființialitatea lui, se simte puternic, devine o ființă verticală, care dorește să privească viața cu demnitatea lui de creatură a lui Dumnezeu, și nu de cea de ființă lepădată la marginea societății.
Rugăciunea este prima și cea mai puternică faptă bună
Fapta bună începe așadar cu rugăciunea pentru celălalt. Un om care în gândul lui se roagă pentru toți cei pe care îi întâlnește pe stradă dăruiește din ființa rugăciunii sale. El devine așadar o ființă invocatoare de har, deoarece rugăciunea aduce harul și binecuvântarea peste cel pentru care cineva se roagă. Și cât de aproape și de la îndemână ne este rugăciunea noastră pentru celălalt... Este fapta bună cea mai la îndemână. Dacă am merge pe drum rugându-ne pentru toți cei pe care îi vedem trecând pe lângă noi, s-ar schimba fața lumii. Oamenii ar începe să zâmbească fără să știe de unde le vine acea bucurie pe fața lor. Este o bucurie harică revărsată din anonima rugăciune. Rugăciunea ar hrăni ființele oamenilor care trec și pe care poate nu îi vom mai întâlni niciodată. Așa începe milostenia.
Modul în care ne raportăm la semenul nostru și la creația de lângă noi reprezintă de fapt barometrul mântuirii noastre. Dacă creștinismul nostru nu atinge această stare de iubire, de dăruire, față de creația de lângă noi, rămâne doar o biată ideologie sau un rit magic, în care împlinim mașinal niște gesturi cu caracter sacral. Creștinismul nu a dorit să fie o simplă învățătură între alte doctrine. Când Sfântul Apostol Pavel le vorbește atenienilor despre Dumnezeul necunoscut, el nu le prezintă o altă ideologie, ci le oferă viață spre veșnicie, dar, neînțelegând-o empirismul elen, cei din agora l-au poftit elegant să plece. Dumnezeu vrea un creștinism care trăiește și nu unul care se recunoaște ca ideologie. Fără această trăire totul devine efemer și nu depășește limita doctrinelor sociale.
Viața în Hristos implică trăirea aproapelui, asumarea bucuriei sau a stării de tristețe pe care o are cel de lângă noi. Este teologia samarineanului care duce pe asinul său, adică pe umerii lui ființiali, pe aproapele căzut și rănit. În baza acestei teologii de viață se va judeca la final orice om. În ce măsură am iubit creația și pe semenul de lângă noi, în ce măsură am văzut în el pe Hristos, acesta este baremul de judecată. Nu doctrina, nici liturgicul, ci viața în iubire este elementul de judecată. Și doctrina, și liturgicul, și morala sunt jaloanele unei vieți profunde și autentice, dar dacă nu există acel agapé al vieții, suntem încă departe de adevăr.
Pilda jocului de-a v-ați ascunselea
Este oare înfricoșătoare această judecată? Poate. Însă să nu uităm că Dumnezeu ne cere atât de puțin, și anume să Îl căutăm lângă noi în tot ceea ce ne înconjoară. Să deschidem ochii și să privim atent. Ca în pilda cu nepoțelul care se juca de-a v-ați ascunselea. Se plângea bunicului că el s-a ascuns și nimeni nu îl caută. Replica bătrânului a fost profundă: și Dumnezeu se ascunde și așteaptă să Îl găsim, dar nimeni nu Îl mai caută. Aceasta este judecata finală: ne va întreba Dumnezeu de câte ori L-am căutat și L-am găsit în semenii noștri.
M-aș bucura să ne deschidem ochii și să Îl căutăm. Vom fi uimiți cât de repede Îl vom găsi, căci El nu se ascunde, ci ne așteaptă în celălalt. Dumnezeu ne așteaptă să Îl găsim peste tot și să rămânem cu El. Amin.