Jurnalul ca refugiu

Într-o vreme când toată lumea ţipă, se îmbulzeşte, caută poziţii, titluri şi drepturi (în august 1944, ca şi în august 1996), şansa scriitorului rămân cartea, scris/cititul, asumarea singurătăţii, a muncii, obsesiei şi vocaţiei sale, ca o revanşă, ca o „răzbunare“ (ţipătul ei), ca un spaţiu de siguranţă: singurătatea. Confruntarea tăcută, cu sine însuşi reprezintă proiectul de existenţă al unui „copil obosit de viaţă“. Jurnalul e atunci refugiul, locul unde se adună visul şi coşmarul de fiecare zi al unei fiinţe singure, cu sensibilitatea mereu în alertă. Realitatea e interesantă, provocatoare, numai în măsura în care îi poate oferi o altă lume, o altă poveste, o altă carte: „Aseară am repetat experienţa cu un alt necunoscut, Mircea Niculescu, elevul lui Nae. Mai puţin interesant, desigur, dar incontestabil deştept - şi, ceea ce e mai important decât orice, o faţă nouă, cineva din afara cercului meu obişnuit, altă lume deci, alte poveşti, alte cărţi“. Într-o altă ordine, transcrierea inutilităţii, singurătăţii, disperării, insomniilor şi suferinţei, lipsei banilor (de care se plângeau şi Pavel Dan, Şuluţiu, Camil Petrescu, Bogza - o întreagă generaţie) constituie teme de totdeauna ale jurnalului intim, de la C. A. Rosetti până azi.

Ceea ce particularizează Jurnalul lui Mihail Sebastian între jurnalele contemporanilor săi este perspectiva asupra evenimentelor, atât de „malformată“, cum zicea Dan C. Mihăilescu. În fond, această perspectivă este una potolită, moderată, privirea înlăuntru rămânând mereu fierbinte, corozivă, sondând limitele disperării. Se poate vedea în cuvintele citate din Lena Constante („Să încercăm să uităm. Să încercăm să trăim“) sau, iată, privind la evoluţia frontului din cel de-al doilea război mondial, în 1942, cu vorbele sale „Sunt, personal, înclinat să privesc lucrurile potolit, cu moderaţie, fără iluzii“. Protagonistul acestui Jurnal, ca în toate textele „personale“, rămâne eul, structura sa de profunzime, cu istoria (de)formării sale. Lucid, Mihail Sebastian şi-o acceptă („Mă ruşinez de mine însumi cât de puţin sunt apt pentru viaţă. Cedez orice ca să nu am conflicte. Accept să fiu înşelat, prădat - numai să fiu lăsat în pace. Lipsă de vitalitate? Dezgust de oameni? Sau numai apatie, neputinţă? Mi-e inima grea de toate mizeriile astea. Şi, de câtva timp, un sentiment renăscut de teamă, de spaimă, de angoasă. Mi-e frică de tot necunoscutul care ne stă înainte...“), chiar dacă frica de necunoscut duce spre o dureroasă criză de identitate: punţile cu iudaismul par rupte, în 1942, e multă silă aici, dar şi hotărârea fermă de a nu accepta botezul (ortodox, catolic) pentru a scăpa. Iată: „Prima seară de Seider. Mi-ar fi plăcut să facem un Seider nacht adevărat. Mi se pare uneori că legăturile noastre cu iudaismul pot fi refăcute (...) Se pare că s-a reînceput deportarea evreilor din Dorohoi. Gaston Antony îmi spune că în curând va apărea statutul evreilor, care se află în lucru. Evreii botezaţi - zice el - vor avea un regim mai bun şi, în orice caz, vor fi feriţi de deportare. Gaston îmi spune că el singur din toată familia a rămas nebotezat. E o comedie absurdă, grotescă. Am trecut astă-seară pe la «Baraşeum». Se repeta o piesă. Sala era plină de evrei - dar în tot teatrul (îmi spunea Bogoslava) numai 2-3 mozaici: restul, catolici, ortodocşi, protestanţi...“. Şi ce rămâne după toate acestea? Literatura ca un narcotic, chiar dacă, uneori, „prea slab pentru toate câte se întâmplă“.