Kurdistanul din Irak oferă securitate creştinilor

O regiune din nordul Irakului, securizată de combatanţii kurzi, a primit zeci de mii de creştini începând cu 2003 şi continuă să îi primească, oferindu-le drepturi egale cu cele ale locuitorilor kurzi, precizează Claire Lesegretain în articolul apărut în cotidianul La Croix, din 14 aprilie.

Până în 2003, Kurdistanul irakian primise 30.000 de creştini, cifră care s-a triplat în şapte ani, astfel încât în prezent există aproximativ 100.000 de caldeeni (catolici) şi sirieni (catolici şi ortodocşi) care locuiesc într-unul din cele trei guvernorate ale Guvernului autonom al Kurdistanului: Erbil, capitala Kurdistanului irakian, Dohouk în nord şi cel din Souleimaniya în sud. În fiecare lună, noi familii care fug din Bagdad vin să se instaleze aici. Primul motiv al acestei deplasări a creştinilor în regiunea Kurdistanului este siguranţa. Prin zeci de mii de peshmergas - militari kurzi - plasaţi pe străzile din această regiune muntoasă din nordul Irakului, vehiculele sunt inspectate în numeroase puncte de control. Erbil şi Dohouk (sub controlul Partidului Democratic din Kurdistan, PDK) şi Souleimaniya (sub controlul Uniunii patriotice din Kurdistan, UPK) par a fi la fel de sigure ca oraşele occidentale. "Singura regiune din Irak care merge bine" Cele trei mari oraşe ale Kurdistanului sunt în plină dezvoltare economică - aşa cum o devedesc clădirile şi firmele care se află în construcţie mai peste tot - şi oferă oportunităţi de angajare în domeniul electronicii, al noilor tehnologii sau în sectorul bancar. "Este singura regiune din Irak care merge bine", afirmă într-un glas adolescenţii kurzi, şcolarizaţi la liceul internaţional din Dohouk. Instituţia a fost deschisă în 2004, la iniţiativa Mgr Rabban Al Qas, episcop caldeean de Amadiya şi administrator patriarhal al Erbilului, cu ajutorul unui ONG monegasc. În acest liceu-model, tinerii învaţă cinci limbi: kurdă, arabă, arameană, engleză şi franceză. "Creştinii sunt o forţă pentru Kurdistan" Există zvonuri care atribuie kurzilor anumite atentate împotriva creştinilor din Bagdad, Mossul şi Kirkouk. Aceasta, cu dublul obiectiv de a susţine un alibi pentru instalarea acestora în câmpia din Ninive (leagăn istoric al creştinismului irakian), unde iniţial nu erau prezenţi, şi pentru a-i obliga astfel pe creştini să vină să se instaleze în Kurdistan. "Aceste zvonuri sunt absurde şi iraţionale!", se revoltă Mohamed Salih Amedi, guvernator PDK din Aadiya. "Dacă kurzii musulmani voiau să-i omoare pe creştini, atunci ar fi făcut-o în Kurdistan. Nu era nevoie să mergă la Bagdad pentru asta! Creştinii sunt o forţă pentru Kurdistan", continuă guvenatorul, amintind că, de decenii întregi, încrederea kurzilor faţă de creştini este "totală". Trebuie amintit că, din 1992, creştinii din Kurdistan au aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi: "În nici o altă regiune a Orientului Mijlociu aceştia nu au o asemenea recunoaştere legislativă". Ziua dublă a persoanelor care îngrijesc un membru al familiei Săptămânalul La Vie abordează în ediţia din 8 aprilie, sub semnătura lui Dominique Fonlupt, o problematică socială existentă în Franţa zilelor noastre, aceea a persoanelor care sunt nevoite să îngrijească un membru al familiei care este bolnav sau bătrân. Acestea fac eforturi deosebite pentru a fi aproape de cel bolnav şi pentru a-şi păstra şi serviciul. Când vorbim despre împăcarea vieţii familiale cu cea profesională, ne gândim imediat la mamele tinerilor, care jonglează cu aşteptarea copiilor la şcoală, cu vacanţele şcolare şi cu epidemiile de varicelă. Cu toate acestea, cu 3,5 milioane de persoane care îngrijesc o altă persoană, bolnavă cronic sau dependentă (excluzând handicapurile), problema priveşte din ce în ce mai mulţi salariaţi mai în vârstă. Dacă aceştia din urmă au organizat un sistem de ajutor la domiciliu, sarcina mentală şi cea afectivă nu sunt deloc mai puţin importante. Conform unei anchete organizate de Fundaţia Novartis, jumătate din aceşti "îngrijitori" ocupă un loc de muncă. "Franţa se află încă pe picioare datorită fiicelor şi nurorilor de 45-70 de ani, fără de care cheltuielile sociale ar exploda", subliniază sociologul Christine Bon, specialist în dependenţa la toate vârstele. În prezent, se intră într-o casă de bătrâni numai în momentul în care persoana care ne îngrijeşte clachează sau... decedează. Marie, de exemplu, predă istoria şi geografia într-un colegiu de la periferia pariziană, aflat la aproape două ore de casă. Fiica cea mai mare din patru fete, celibatară, Marie face tot posibilul pentru ca mama sa de 90 de ani, nevăzătoare şi afectată de o boală de tip Alzheimer, să poată rămâne în căminul ei alături de soţul ei de 87 de ani. De mulţi ani aceasta le rezervă toate zilele de joi şi duminică după-amiaza şi o mare parte din vacanţele ei. "De 15 ani, ajutorul pe care îl ofer părinţilor mei corespunde cu o agravare a situaţiei în colegii. Predarea a devenit epuizantă, dar eu continui să cred în rolul meu social." Marie ilustrează o realitate descrisă de toţi specialiştii: persoanele care îngrijesc un membru al familiei nu-şi sacrifică serviciul, ci timpul lor personal, chiar şi partenerul lor de viaţă şi copiii. "Oricare ar fi nivelul angajamentului sau al presiunii, toate femeile care se află în această situaţie încearcă să-şi păstreze viaţa profesională", subliniază Blanche Le Bihan, profesor adjunct la Şcoala de Înalte Studii în domeniul sănătăţii publice, care a participat la o anchetă europeană asupra "angajaţilor care lucrează sub presiune", având în grijă copii sau părinţi în vârstă. "Aceste femei ţin de serviciul lor din motive financiare, dar serviciul le permite de asemenea să se menţină într-o reţea socială, să-şi împărtăşească grijile cu colegele sau pur şi simplu să facă schimb de idei. Serviciul reprezintă o protecţie, dar nu elimină nici neliniştile, nici stresul." Traducerea şi adaptarea: Georgiana BÂRA