Kusturica şi ideea creştină

Iată de ce, cu toate că eroii săi nu pronunţă nici o literă de catehism, iar scenariile sale nu evocă în mod direct nici o pagină de Evanghelie, la un nivel abisal, cele mai bune dintre filmele lui Kusturica se apropie de universul simbolic şi emoţional al Ortodoxiei. Succesul lor, mult mai răsunător în ţările est-europene, atestă receptivitatea crescută a publicului din spaţiul de tradiţie ortodoxă (nu neapărat a celui practicant) faţă de filmele sale. Nu dorim să-i atribuim cineastului o intenţionalitate programatică în acest sens, ci să descoperim în ce măsură ideile degajate de conceptul de Paradis, ca loc emblematic al întâlnirii omului cu Dumnezeu, se regăsesc în opera sa.

Creştinismul mărturiseşte că Dumnezeu S-a coborât pe pământ, deschizând pământului porţile spre înveşnicire. Ortodoxia, mai mult ca celelalte confesiuni creştine (care, prin Catolicism, s-au lăsat atrase de filosofia platoniciană), a păstrat credinţa în capacitatea pneumatoforă (de primenire harică) a materiei, credinţă prezervată de riturile bisericeşti şi de modul de trai tradiţional, în forme de viaţă încă vii şi autentice - avantaj imens (din păcate, infim exploatat) pentru artiştii religioşi de azi. Spre deosebire de cineaştii explicit religioşi (cei din spaţiul catolic şi (neo)protestant), pe Kusturica nu-l deranjează materialitatea lumii, nici nu-l îmbie asceza. În schimb, exerciţiile de iubire a aproapelui, mai ales a celor slabi şi ridicoli, de îngăduinţă şi iertare, de nejudecare a răului, eliberarea de egoism prin terapeutica lacrimilor şi râsului - toate acestea realizează un autentic catharsis, atât de rar în cinema şi aproape dispărut din arta contemporană. Construită emoţional, din interior, dramaturgia filmelor sale nu caută să dea dureri de cap spectatorului cu insolubile "ecuaţii ale conştiinţei". Elementele strict religioase ale filmelor sale se pot reduce la câteva simboluri şi mitologeme, inserate subtil în poveşti de viaţă dinamice şi spectaculoase, aparent imposibil de pus în balanţa raţiunii, după cum nu poţi raţionaliza spovedania, basmul, circul, iubirea. Filmele lui (cele dezbătute în prezenta lucrare) se dovedesc mai eficiente, sub aspectul puterii de împrospătare sufletească şi al seducţiei, şi mai credibile decât peliculele care încearcă să dezbată doct şi raţionalist, "decalogic", probleme ale credinţei. Neprotocolare, mizând pe sinceritate şi ludic, ele realizează acea apropiere intimă de spectator, pe care atât melodrama convenţională, cât şi filmul experimental şi cel de consum o ratează. Refuzând ideologiile, fugind de tezisme şi intelectualisme, accesibil, baroc şi senzual, regizorul produce metabolisme sufleteşti pe care puţini artişti, psihoterapeuţi sau experţi în ştiinţele comunicării le reuşesc: să-i facă pe oameni mai îngăduitori, mai veseli, mai dornici de a bate, din pură prietenie, poteca spre celălalt. Sfidând mercantilismul şi panicile milenariste, Kusturica îi reînvaţă pe adulţi să viseze, să unească pământul cu cerul în bucuriile şi sărbătorile lor, să ierte şi să creadă. Câţi artişti ai ecranului, câţi predicatori au făcut-o?! Căutând o adolescentină şi grăbită experiere a lui "a fi", a te defini în raport cu visurile tale - aşadar, în raport cu celălat tărâm - bildungsromanele sale (căci întotdeauna este vorba de povestea unei maturizări, mult mai fascinante decât tot ce va urma după) ajung să sugereze aspecte morale şi mai ales mistice general-umane, concentrate de experienţa creştină, fără să dezvolte, însă, explicit tezele şi marile întrebări ale Creştinismului. Filmele lui Kusturica nu duc, la o primă vedere, la biserică, ci, dimpotrivă, la cârciumă. Numai că gloata guralivă de petrecăreţi bătăuşi evadează deodată spre o buză de plai, o cupolă de cer şi un deal înverzit, unde e o nuntă mare şi soarele nu apune; toată lumea e invitată! Viii şi morţii, oameni de toate felurile, care până mai adineauri nu se puteau desprinde din păruieli, se iartă şi se prind frăţeşte în horă, se bucură şi dansează fericiţi la nesfârşit în marea nuntă. Nu e Raiul acesta?…