La Dumnezeu nici un strigăt nu e pierdut, nici o lacrimă nu e uitată

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit ­Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, ­zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! ­Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este cre­dința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit ­fiica ei din ceasul acela.

Astăzi, Biserica ne propune spre medi­tație și învățătură o pericopă evanghelică plină de înțelesuri duhovni­cești: întâlnirea Mântuitorului cu femeia cananeeancă, care îl roagă să-i vindece fiica posedată de demon. Această întâlnire ne arată puterea credinței, a rugăciunii și a smereniei, care pot să miște inima lui Dumnezeu și să obțină de la El mila și harul.

Să vedem mai întâi contextul istoric și geografic al acestei întâlniri. Domnul Iisus Hristos, după ce a învățat mulțimile despre curăția inimii și despre adevărata lege a lui Dumnezeu, a plecat din Galileea și a mers în părțile Tirului și ale Sidonului, două cetăți păgâne de pe țărmul Mării Mediterane. Acolo a fost întâmpinat de o femeie cananeeancă, adică din neamul canaani­ților, care fuseseră bleste­mați de Dumnezeu pentru idolatria și păcatele lor (Facerea 9, 25-27). Femeia aceasta, deși nu făcea parte din poporul ales, a auzit despre minunile pe care le făcea Iisus și despre faptul că El este Mesia, Fiul lui David, cel așteptat de profeți. Așa că, plină de credință și de nădejde, a alergat după El și a strigat: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon!”  (Matei 15, 22).

Ce răspuns i-a dat Domnul? La început, nici unul. A tăcut, ca și cum n-ar fi auzit strigătul ei. Apoi, când ucenicii L-au rugat să o slobozească, le-a spus: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”  (Matei 15, 24). Și când femeia a venit și s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă!”  (Matei 15, 25), i-a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26). Ce cuvinte grele și aspre! Cum se face că Domnul, care este iubirea însăși, care a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut, care a făcut atâtea minuni de milă și de îndurare pentru cei bolnavi și nevoiași, acum pare să o respingă și să o umilească pe această femeie necăjită, care îi cere ajutorul cu atâta stăruință și credință?

Să nu ne grăbim să judecăm și să condamnăm atitudinea Domnului. El știa foarte bine ce face. Nu a vrut să o rănească pe femeia cananeeancă, ci să o încerce, să-i arate și să-i întărească credința, să-i dea prilej de smerenie și de rugăciune, să-i descopere și să-i împărtășească din iubirea Sa. A vorbit așa nu din dispreț, ci din pedagogie. Domnul a folosit o expresie proverbială, care era obișnuită în vremea aceea, pentru a arăta diferența dintre poporul evreu, ales și chemat de Dumnezeu, și popoarele păgâne, care erau considerate necurate și părăsite de Dumnezeu.

Copiii erau evreii, care aveau dreptul la pâinea cea cerească, adică la cuvântul și harul lui Dumnezeu. Câinii erau păgânii, care nu aveau parte de aceste daruri, ci trăiau în întuneric și în păcat. Dar Domnul nu a spus aceste cuvinte ca să-i închidă ușa mântuirii femeii cananeence, ci ca să-i deschidă inima spre o mai mare credință și smerenie. A vrut să-i arate că harul lui Dumnezeu nu este ceva ce i se cuvine, ci ceva ce i se dăruiește. A vrut să-i dea ocazia să-și mărturisească cre­dința și să-și arate stăruința în rugăciune. El a vrut să o înalțe pe femeia cananeeancă de la starea de câine la starea de copil al lui Dumnezeu.

Cum a răspuns femeia cananeeancă la cuvintele Domnului? S-a supărat? S-a simțit jignită? S-a descurajat? Nu. A răspuns cu o credință și o smerenie uimitoare, zicând: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”  (Matei 15, 27). Ce răspuns minunat! Ce înțelepciune și ce blândețe! Femeia cananeeancă nu se contrazice cu Domnul, nu se laudă cu meritele ei, nu se plânge de nedreptate, nu cere mai mult decât i se cuvine.

Ea recunoaște că este o păcătoasă, o străină, o nevrednică. Ea acceptă să fie numită câine, dar nu un câine sălbatic, ci un câine al casei, care are parte de mila și de îngăduința stăpânului. Femeia nu cere toată pâinea, ci doar o firimitură, doar o scânteie din puterea și din harul lui Dumnezeu. Nu se îndoiește de milostivirea și de atotputernicia Domnului, ci crede că El poate să-i vindece fiica, chiar și de departe, chiar și cu un singur cuvânt, chiar și cu o mică parte din darul Său. Ea nu se lasă biruită de deznădejde și de tăcere, ci continuă să se roage și să ceară ajutorul Domnului.

„Mare este credinţa ta”

Ce răspuns i-a dat Domnul la acest răspuns? A rămas nepăsător? A rămas tăcut? A rămas aspru? Nu. A răspuns cu o admi­rație și o bucurie nespusă, zicând: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești”  (Matei 15, 28). Ce cuvinte dulci și pline de har! Ce laudă și ce binecuvântare! Domnul, care știe tot ce este în om, care cercetează inimile și rărunchii, care vede credința sau necredința fiecăruia, a găsit în femeia cananeeancă o credință mare, o credință care a depășit granițele neamului, legii, timpului.

Ea a avut o credință care a rămas neclintită în fața tăcerii, a respingerii, a umilinței. Ea a avut o credință care a fost mai puternică decât demonul care o chinuia pe fiica ei. A avut o credință care a atras privirea și cuvântul lui Dumnezeu, care a smuls mila și harul Său, care a dobândit vindecarea și mântuirea. Domnul a răsplătit credința ei mare cu un dar mare: i-a vindecat fiica în ceasul acela (Matei 15, 28). Nu a mai fost nevoie să meargă la ea, să-i pună mâna, să-i spună vreun cuvânt. A fost de ajuns să vrea, să poruncească, să binecuvânteze. Și demonul a ieșit din fiica ei, și femeia cananeeancă s-a întors acasă cu bucurie și cu mulțumire, lăudând pe Dumnezeu pentru minunea pe care i-a făcut-o.

Ce învățăminte putem trage din această întâlnire minunată dintre Domnul și femeia cananeeancă? Ce ne spune nouă, celor care trăim în secolul al XXI-lea, această pericopă evanghelică? Ce ne cere nouă, celor care ne numim creștini ortodocși, această istorie a credinței și a rugăciunii?

Să nu diferenţiem oamenii!

În primul rând, ne învață că Dumnezeu nu face diferență între oameni după neam, după lege, după cultură, după statut social, după vrednicie sau nevrednicie. El iubește pe toți oamenii și vrea ca toți să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului (I Timotei 2, 4). El nu este Dumnezeul unui singur popor, ci al tuturor popoarelor. Este Dumnezeul celor buni și al celor răi, al celor drepți, dar și al celor păcătoși, al celor sfinți, dar și al celor căzuți. El nu este Dumnezeul celor care se cred vrednici, ci al celor care se recunosc nevrednici. Nu este Dumnezeul celor care Îl cunosc pe nume, ci al celor care Îl iubesc cu inima.

Să nu ne închipuim, așadar, că suntem mai buni, mai aleși, mai plăcuți lui Dumnezeu decât alții, doar pentru că suntem ortodocși, doar pentru că avem o Biserică, o Liturghie, o Tradiție, o Teologie, o Spiritualitate care ne vin din apostoli și din sfinți. Să nu ne mândrim cu aceste daruri, ci să le prețuim, să le păzim, să le trăim, să le împărtășim și altora. Să nu uităm că Dumnezeu nu ne judecă după eticheta pe care o purtăm, ci după credința pe care o avem, după dragostea pe care o arătăm, după faptele pe care le facem. Să nu uităm că Dumnezeu nu ne cere să fim numai ortodocși, ci și ortopracşi, adică să trăim după dreapta credință, să ne sfințim viața, să ne îndumnezeim ființa. Să nu uităm că Dumnezeu nu ne vrea numai în Biserică, ci și în lume, ca să fim lumină, sare, drojdie, ca să fim martori, misionari, apostoli, ca să fim semne vii ale prezenței și ale lucrării Lui în istorie.

Dumnezeu ne încearcă credinţa

În al doilea rând, Evanghelia de astăzi ne învață că Dumnezeu ne încearcă credința, ne înceti­nește răspunsul, ne întârzie ajutorul, nu pentru că nu ne iubește, nu ne ascultă sau nu ne ajută, ci pentru că vrea să ne crească în credință, în nădejde și în dragoste. El ne lasă uneori să suferim, să ne luptăm, să ne zbuciumăm,
nu pentru că nu îi pasă de noi, ci pentru că vrea să ne curățească de păcate, să ne întărească în virtuți, să ne apropie de El. Ne vorbește uneori cu asprime și cu reproș, nu pentru că nu ne respectă, ci pentru că vrea să ne arate greșelile noastre și să ne îndrepte căile.

Să nu ne pierdem, așadar, credința, nădejdea și dragostea, când Dumnezeu pare că tace. Să nu ne îndoim de iubirea, de ascultarea și de ajutorul Lui, când îngăduie încercări, suferințe și necazuri. Să nu ne lăsăm biruiți de deznădejde, de frică, de mânie, când nu ne împlinește imediat cererile. Să știm că Dumnezeu are un plan cu noi, un plan de mântuire. Să știm că Dumnezeu ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, știe ce ne trebuie, ce ne folosește și ce ne desăvârșește. Să avem încredere în El, să ne supunem voii Lui, să ne mulțumim cu darurile Lui, să ne bucurăm de prezența Lui.

Dumnezeu ne ascultă rugăciunea

În al treilea rând, ne învață că Dumnezeu ne ascultă rugăciunea, ne împlinește cererea, ne vindecă suferința, dacă ne rugăm cu cre­dință, cu smerenie și cu stăruință. Nu ne refuză nimic din ce este spre mântuirea noastră. Domnul nu ne uită niciodată, nu ne pără­sește niciodată, nu deza­măgește. Ne aude mereu, ne vede mereu și ne iubește mereu. El ne este mereu Tată, mereu Prieten, mereu Mântuitor.

Să ne rugăm, așadar, lui Dumnezeu, ca femeia cananeeancă, cu credință, smerenie și multă stă­ruință. Să ne rugăm cu credință, crezând că El este atotputernic, atotcunoscător, atotbun. Să ne rugăm cu smerenie, recunoscând că suntem păcătoși, nevrednici, neputincioși. Să ne rugăm cu stăruință, insistând și strigând către Tronul Său. Să nu ne descurajăm dacă nu primim imediat răspuns sau alinare.

Să nu ne oprim din rugăciune, să nu ne lăsăm de rugăciune, să nu ne plictisim de rugăciune. Să ne rugăm neîncetat, cu mintea, cu inima, cu gura. Să ne rugăm pentru noi, pentru cei dragi, pentru cei bolnavi, pentru cei necăjiți, pentru cei rătăciți, pentru duș­mani. Să ne rugăm pentru Biserică, pentru popor, pentru țară, pentru lume. Să ne rugăm pentru pace, pentru dreptate, pentru libertate, pentru unitate. Să ne rugăm pentru viață, pentru moarte, pentru înviere, pentru veșnicie.

Să urmăm exemplul femeii cananeence, care ne-a arătat ce înseamnă să ai o credință mare, o rugăciune fierbinte, o smerenie adâncă. Să ne apropiem de Domnul Iisus Hristos, care ne-a arătat ce înseamnă să ai o iubire mare, o milă nesfârșită, o putere dumnezeiască. Să ne rugăm Lui să ne vindece de toate bolile trupești și sufletești, să ne elibereze de toate patimile și de toți demonii, să ne umple de toate darurile și de toate harurile.

Să ne rugăm Lui să ne facă copii ai lui Dumnezeu, frați ai Săi, moștenitori ai împărăției Sale. Să ne rugăm Lui să ne dea parte de pâinea cea cerească, de Trupul și Sângele Său, de viața și de fericirea Sa. Să ne rugăm Lui să ne spună și nouă, la sfârșitul vieții noastre, cuvintele pe care i le-a spus femeii cananeence.