La mormântul mormintelor româneşti
La Cernăuţi, ajuns nu la mult timp după schimbările din 1989, mi-am purtat paşii întâi şi întâi către locurile amintind de Mihai Eminescu. Ţin minte că am îngăduit mai mult în curtea gospodăriei lui Aron Pumnul, cel care-i fusese dascăl învăţăcelului venit de la Ipoteşti. Parcă mă aflam în ograda unei case bătrâne, de pe la noi, din Moldova, o casă umilă, dar nobilă în alcătuirea ei măruntă, tocmire de ţară, cu fereşti din cercevele şi pereţi spoiţi în fiecare primăvară, înaintea Sfintelor Paşti, ca să se vadă în toată minunăţia curăţia cea lăuntrică a tainei tainelor. Miraculos, zidirea modestă a învins timpurile şi a supravieţuit într-o vreme când buldozerele au nimicit atâtea şi atâtea glorioase edificii spre a croi loc ternelor blocuri ce-s emblema regimului sovietic. Priveam. Uitasem de oraşul totalitar şi mă gândeam chiar dacă pe cerdac, în geamlâc şi la geamuri nu scânteia jăratecul muşcatelor şi hortensiilor, că sunt la o chinovie, la Văratec ori Agapia. Era simţirea ce mi-o transmitea cu putere căsuţa lui Aron Pumnul, unde trecerea Eminescului pluteşte în văzduh. Ei, îmi place să-mi las slobodă închipuirea, spiritul său cel care a proteguit şi salvat de la pierzanie preţiosul aşezământ, unul dintre testimoniile românităţii pe aceste pământuri voievodale. Jur-împrejur, străinătatea şi-a întins aripile. Aici, nebiruită, stăruie o insulă de latinitate, reşedinţa de odinioară a lui Aron Pumnul, vegheată ca de un zeu lar de umbra Poetului. Uliţa casei are nume străin. S-ar fi cuvenit să se cheme Aron Pumnul. Străină e şi ambianţa înconjurimii. Dar în bătătură şi în casă locul cel sacru românesc a rezistat vitejeşte. Faptul acesta mă mângâie şi-mi alină durerea ce-o încerc constatând că mai tot din ceea ce-a fost românesc din veacul veacului în cetatea de pe Prut s-a dus ca floarea câmpului, cum ar fi zis Sadoveanu. Românii s-au rărit. Au fugit în bejenie în patria-mamă în timpul invaziilor din 1940 şi 1944, au fost masacraţi la Fântâna Albă sau deportaţi în Siberiile de gheaţă din poemele lui Grigore Vieru. Dar cei care voiau să se sfârşească cu vieţuirea românilor pe aceste meleaguri nu s-au oprit doar la întemniţări, surghiunuri, asimilări forţate, lichidări prin foame şi frig, marginalizări, ci, perfid, au trecut şi la ştergerea urmelor. Cetăţile lui Ştefan au fost atribuite unor atamani ucraineni, istoria s-a rescris după trâmbiţa propagandei, statuile marilor români au fost înlăturate şi înlocuite cu cele ale unor personalităţi ucrainene, cum s-a întâmplat cu cea a lui Alecsandri, ce s-a aflat în una dintre firidele somptuosului edificiu al teatrului, construit de români după Unirea din 1918. Culmea culmilor, n-au fost lăsaţi în pace nici morţii. Spectacolul acestei războiri ţi se înfăţişează grotesc şi tragic în Cimitirul Central din Cernăuţi. Ca orice necropolă situată în lăuntrul aşezării, şi aceasta, cea mai veche a urbei, şi-a închis la un moment dat porţile pentru noi înhumări. Într-o bună zi n-au mai existat locuri de îngropăciune. Ţintirimul a fost până la al doilea război expresia veridică a seminţiilor conlocuitoare. Aici se regăseau cei trecuţi la Domnul dintre români, cei mai mulţi, germani, poloni şi ruteni. Cimitirul era, totodată, panteonul înaltelor spirite româneşti ale Bucovinei, de la Aron Pumnul la Dimitrie Onciul, cei care, cum rostise Eminescu în „La mormântul lui Aron Pumnul”, fuseseră expresia înaltă a simţământului naţional: „Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare/ Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;/ Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare/ O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare/ Ce-i simţ naţional!/”
„Cruciade” cu morţii
Simţirea cea naţională a fost ignorată şi călcată în picioare. Odată cu instaurarea puterii sovietelor s-au deshumat morminte ca să se afecteze parcela de la intrare celor căzuţi în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Cinstirea jertfelor e un firesc act de pietate, dar, cu siguranţă, nu se cădea ca pietrele tombale ale eroilor să fie aşezate peste veşnicia altora, cei mai mulţi etnici români. Profanarea oficială a continuat cu cea a unor uzurpatori, în calea cărora nu a ieşit legea, cum ar fi fost firesc. Dimpotrivă, autorităţile au privit complice. Monumentele funerare ale românilor s-au transformat în ţinte predilecte. Pe întuneric, sau chiar la lumina zilei, se trântea la pământ o cruce, se zdrobea un bust, se smulgea barbar o placă ori dispărea pur şi simplu lespedea de pe mormânt. Apoi cel în cauză, în loc să răspundă în faţa legii pentru nelegiuirea sa, primea locul de veci, chipurile unul rămas al nimănui. Devenise aceasta o practică pe scară largă. Am văzut cu ochii mei, cutremurat, urmările acestei ticăloase „cruciade” cu morţii. La capătul reculegerii la casa lui Aron Pumnul am mers împreună cu Vasile Tărâţanu la Cimitirul Central din Cernăuţi. Era pe la sfârşitul primăverii anului 1991. Colegii mei de la Radio Moldova mă duseseră de la Chişinău la Cernăuţi, trecându-mă într-o altă republică sovietică, în Ucraina.
Şederea acolo îmbrăcase un caracter oarecum clandestin, deoarece nu anunţasem la organele de miliţie de deplasarea noastră, aşa cum prevedea legislaţia sovietică încă în vigoare la vremea aceea. Mi-a fost ghid şi în acest spaţiu al amintirii Vasile Tărâţanu, pe atunci redactor la Secţia română a Radioului Cernăuţi. Ne-a primit cu sufletul deschis, dar a fost nevoit să-şi ia toate precauţiile posibile şi ne-a dus peste tot unde erau semnele spiritului românesc, însă a săvârşit acest itinerar al memoriei cu teamă, nu cumva să se întâmple ceva rău. A ţinut mai ales să-mi arate ce se petrecuse în Cimitirul Central, cum fuseseră necinstite mormintele româneşti. Am îngenuncheat şi am lăcrimat la vederea tulburătoarei imagini. Mai scăpaseră de furia devastării destule dintre mormintele ce reprezintă amintiri sfinte pentru români. Rămăseseră în picioare monumentele Hurmuzăkeştilor şi ale altor fruntaşi ai actului Unirii din 1918 cu România. Dar se vedeau în toată grozăvia lor siluirile la care fuseseră supuse multe dintre locurile de veci ale românilor. Între mormintele româneşti apăruseră pietre negre de granit, cu incrustări în chirilică ale numelor uzurpatorilor. Erau cuceritorii.
Peste ani, în 2010, am păşit iar în Cimitirul Central din Cernăuţi, într-un pelerinaj ce a inclus Hotinul, Cernauca şi alte vetre româneşti de altădată. Călătoria încheia lucrările Colocviului de la Putna al Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie, Acad. Zoe Dumitrescu - Buşulenga - Maica Benedicta”, cu tema „În căutarea absolutului; Eminescu”. Traseul propus de călăuzele noastre, Alexandrina Cernov şi Ilie Luceac, şi ele participante la colocviul putnean, a cuprins şi acest sanctuar. Speram să nu mai am parte de acea dezolantă privelişte din 1991. Dar n-a fost nici pe departe aşa. Se adăugaseră mormintelor româneşti dispărute în anii ‘90 destule altele. E drept că în capela refăcută de preoţii români au fost adăpostite osemintele marilor figuri naţionale, cărora li se furaseră locurile de veci. Se putea lesne observa că agresiunea nu încetase cu totul. Luase doar un vremelnic răgaz. Timpul urma să lucreze, să se mistuie singure crucile, monumentele şi astfel să piară mărturiile unei glorioase vieţuiri româneşti. Din păcate, comunitatea românească, atâta cât mai este la Cernăuţi, şi autorităţile din ţară nu se grijesc de acest tezaur, lăsat paragină. A-l proteja e o datorie de conştiinţă şi nu are nici un fel de conotaţie revendicativă. E numai şi numai elementara datorie. Poate nu-i prea târziu să se întreprindă ceva ca să se salveze ceea ce mai poate fi salvat, pentru ca amintirile atât de scumpe sufletului nostru să nu cadă cu totul pradă neantizării.