La Rădăşeni, de sărbători, cu ani în urmă

Marile sărbători erau aștepta­te așa cum se cuvine. Oamenii se pregăteau mult pentru a le întâmpina după cuviință.

Momentul cel mai important, să zicem, era pregătirea spiritua­lă. În posturile cele mari, dar și în afara lor oamenii se spovedeau cu sinceritate și părere de rău pentru greșelile săvârșite. În bi­sericile satului Rădășeni lu­minile se stingeau târziu, către miezul nopții. Preoții primeau cu răbdare mărturisile făcute cu umilință și rămâneau în biseri­cile abia încălzite până la cel din urmă penitent. Bătrânii din anii aceia, dintre care cei mai mulți s-au dus către Domnul, știau rânduiala spovedaniei și urmau, cu nevoință, cărarea către împă­răție. Erau unii bătrâni care erau imobilizați la pat. La sorocul celor 40 de zile, preotul era din nou chemat la patul lor pentru spovedanie și pentru primirea Preacuratelor Taine. Când pleca de la biserică, preotul își punea epitrahilul pe grumaz și purta cu grijă Euharistia. În momentul plecării de la biserică suna clopo­tul cel mare și cântărețul însoțea preotul care străbătea ulițele cu epitrahilul. Oamenii știau că preotul are Sfânta împărtășanie cu el, se închinau cuviincios și-i sărutau mâna cu evalvie.

Era apoi o altfel de pregătire. Cu două-trei săptămâni înainte, casele se dereticau, lăicerele și plapumele se scoteau afară, la aer.

În ajunul Crăciunului satul răsuna de cântecul colindelor

În odaia în care locuiau, gos­podinele dădeau un var sau două pentru primenirea aerului. Podelele se spălau cu grijă și se pu­neau covoarele de sărbătoare, mai ales în odaia cea bună care era de obicei neîncălzită și se in­tra numai la mari sărbători.

Venirea preotului cu icoana Nașterii sau cu Aghiasma Mare se aștepta de toată suflarea satu­lui. Nu era nici o casă care să nu deschidă poarta parohului și în­soțitorilor săi. În dimineața așteptării nu primeau nimic mân­care până când trecea preotul, îmi amintesc că prin anii 1975- 1976 preotul Modest Antonovici, care păstorea de vreo 30 de ani la Rădășeni, venea însoțit de un tânăr teolog, Marian Ionel, stu­dent atunci la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucu­rești. Purta tunică închisă la gât, cu cămașă albă. Am întrebat-o pe bunica mea de ce-i îmbrăcat așa tânărul cu pricina. Mi-a răspuns: „Băiatul ăsta învață de preot și va veni la noi în sat când nu va mai putea părintele nostru”. Teo­logul cu pricina cânta frumos la biserică, cânta și colinde pe care nu le mai auzisem. După termi­narea studiilor teologice, a primit altă parohie, nu prea departe de satul Rădășeni.

În ajunul Crăciunului satul răsuna de cântecul colindelor. Copiii mai mari și mai mici colin­dau pe la rudenii și vecini Taina venirii în lume a Fiului lui Dum­nezeu. Erau colinde simple, tra­diționale, venite din tradiția sa­tului, păstrată în ciuda restric­țiilor impuse în anii regimului to­talitar. Colindătorii primeau în schimb câte un bănuț sau mere, nuci și colaci. Dar mai presus de toate era bucuria acestei mari sărbători așteptată de toți, de­opotrivă.

La biserică, de Crăciun și de Bobotează nu aveai unde „da un ac”

La slujbă, câteva sute de oa­meni umpleau biserica. Veneau cu haine bune, îngrijiți și bucuroși.

Să vă mai spun că erau unii care aveau cu ei o „cârpă” specia­lă pentru încălțăminte. Curățau cu ea ghetele sau cizmele, ca nu cumva să ducă mizerie înlăuntru bisericii. Aduceau de acasă busuioc și tămâie pe care le dăruiau la Sfântul Altar împreu­nă cu pomelnicile scrise cu grijă încă din ajun. În pomelnicile pentru cei adormiți se regăseau pe lângă rudenii și nași numele preotului care oficiase botezul sau cununia persoanei respective. Mai erau adăugați uneori binefăcătorii și megieșii, în co­muniunea rugăciunii.

Mai adaug faptul că în satul Rădășeni a slujit de mai multe ori arhim. Cleopa Ilie, care cunoș­tea multe persoane din zonă. Pe lângă slujbele de la bisericile sa­tului, Sfinția sa a fost prezent și la alte momente legate mai ales de cei care l-au ajutat la Sihăstria și Slatina în vremea stăreției sale. Așa se explică și venirea altor părinți cum ar fi ieroschimonahul Paisie Olaru, ieromonahul Gherasim Câmpanu sau a unor ierarhi în satul dintre livezi. În această atmos­feră, numeroși tineri au urmat drumul slujirii Bisericii, adău­gând și ei în timpul studiilor teologice o notă de frumusețe în săr­bătorile care-L cinstesc pe Pruncul născut la Betleem.

În biserică, oamenii stăteau cu atenție, îngenuncheau la mo­mentele cuvenite și ascultau cu nesaț omilia pe care o rostea preotul. Contribuiau, după put­ere, la solicitările făcute și trăiau într-o frățietate care, din păcate, treptat, treptat a dispărut. Și-n trecut, ca și acum, într-o anumită măsură, erau ajutate persoane nevoiașe, văduve sau cei grav bolnavi. Vecinul care avea mai mult trecea ulița până la altul necăjit, ducându-i într-un coș merinde și o sticlă cu vin.

Armonia de odinioară

Întoarcerea de la biserică era continuată cu masa familiei în­tregite. Erau zilele când copii ve­neau acasă din lumea în care erau plecați. Atunci, cu 30 de ani în urmă, foarte puțini erau ple­cați dincolo de graniță. Dar ve­neau de la zeci ori sute de kilo­metri depărtare pentru bucuria întâlnirii cu neamurile. Bucatele pregătite după rețetele tradiționale umpleau mesele. Se aducea țuică curată de prună și vin rece din beci, din belșug. Oamenii erau mai prietenoși, nu existau atâtea conflicte, atâtea discuții de­spre moșteniri și pământ. Pentru toți cei veniți de departe, bunicii ori părinții pregăteau pachete cu carne proaspătă sau câteva sticle cu țuică „din cea bună”. Se adăugau cozonacii pentru fac­erea cărora gospodinele urmau un adevărat ritual. O zi întreagă era dedicată coptului. Cuptorul era pregătit din vreme, la fel și aluatul pus de cu seară la dospit, pe vatra caldă, ca să crească.

Toate, așadar, cu aspră măsu­ră. Așa era, în câteva cuvinte, at­mosfera în zilele marilor sărbă­tori ale Nașterii Domnului, Anu­lui Nou și Bobotezei. Oamenii se, vizitau și era, parcă, mai multă bucurie.

O dată cu trecerea anilor lu­crurile s-au schimbat. Foarte mulți din vatra satului se află de­parte de casă, printre străini. Ar­monia de odinioară nu se mai întâlnește pe alocuri.

Dar sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare a bucuriei și a speranței.

Avem nădejdea că într-o zi va fi din nou ca în vremea copilăriei, când toate ni se păreau frumoase și bune foarte.

* Arhim. Timotei Aioanei este exarh cultural al Arhiepiscopiei Iașilor