La Rădăuți, trenul trece prin gara veșniciei
Simțul apartenenței la o comunitate în care fiecare e legat de celălalt prin fire nevăzute a rămas profund imprimat în osatura Rădăuților. Oamenii se cunosc, își dau binețe, stau seara la sfat pe treptele din fața caselor de la stradă, se înștiințează unii pe alții despre cine a mai murit, afișând ferpare pe panourile din centrul orașului. Vestea unei morți nu e niciodată ușor de dus, însă, atunci când e împărțită cu ceilalți, parcă povara e mai blândă. Legătura aceasta comunitară pe care cei ai locului poate că nici n-o mai sesizează, deși e extrem de prezentă, se observă bine și în cimitirul central. Ca o zestre moștenită prin sânge, ca o amprentă invizibilă.
E momentul acela din an când toamna-și revendică arogant dreptul de a cuceri lumea, trimițând pe urmele verii soliile sale - ploi nemiloase, nouri mânioși, răceala ce-ți pătrunde ușurel în oase, ca și cum ar vrea să-ți încerce rezistența. În Bucovina, în lupta de gherilă dintre anotimpuri, frigul iese mereu în avantaj. Mai cu seamă dimineața și seara, când, pentru câteva ceasuri, totul amorțește. Peste zi își face loc o căldurică leneșă, lăptoasă, învelind cu delicatețe verdele îmbătrânit din jur. La Rădăuți, în zile ca acestea, e o stare de netulburată tihnă. Pe străduțele ce abundă în urme ale spiritului german, îmbibat în ADN-ul așezării încă din vremea ocupației austriece, orașul trăiește într-un ritm al lui. Case nemțești ori case românești din diverse perioade, de lângă care nu lipsesc îngrijite grădini de flori ori de legume, conturează nu numai farmecul acestui loc, ci-i definesc însăși identitatea, în ciuda „modelor” arhitecturale ale prezentului. Sfârșitul verii are aici mirosul fericirilor necomplicate - de busuioc, de mărar numai bun de pus la murături, de regina nopții, de trandafiri răzbătători, de toamnă ori de pere coapte, risipite de pomii bătrâni din poartă-n poartă. E un loc ce încă are suflet.
Simțul apartenenței la o comunitate în care fiecare e legat de celălalt prin fire nevăzute a rămas profund imprimat în osatura sa. Oamenii se cunosc, își dau binețe, stau seara la sfat pe treptele din fața caselor de la stradă, se înștiințează unii pe alții despre cine a mai murit, afișând ferpare pe panourile din centrul orașului. Vestea unei morți nu e niciodată ușor de dus, dar, atunci când e împărțită cu ceilalți, parcă povara e mai blândă. Legătura aceasta comunitară pe care cei ai locului poate că nici n-o mai sesizează, deși este extrem de prezentă, se observă bine și în cimitirul central. Ca o zestre moștenită prin sânge, ca o amprentă invizibilă. Cripte învechite de vreme, pietre funerare acoperite de mușchi, inscripții ce abia se mai pot descifra, câte o cruce frântă sau cruci mai noi sclipind a piatră încă netocită marchează locurile de odihnă veșnică ale foștilor învățători sau diriguitori ai urbei, inspectori școlari, avocați, medici ori numai oameni obișnuiți. Un trup al orașului care a devenit lut, ca să lase loc trupului celui viu să-i ducă mai departe poveștile, istoria, spiritul. „Oamenii aceștia mărunți, îngropați aici, sunt cei mai importanți, pentru că ei sunt martorii viitorului, nu ai trecutului”, consideră Dragoș Băncescu, omul care se confundă cu istoria Rădăuților și care, în ultimii ani, într-un efort greu de cuantificat, a publicat pe pagina „Rădăuți - oameni, locuri, amintiri” episoade atent documentate din viața de ieri și de azi a urbei natale. Un om sensibil și cald, o minte enciclopedică, cu o lucidă măsură în a vorbi despre acest oraș atât de special, „cel mai german din Bucovina”, după cum chiar el îl caracterizează.
Trenul care trece prin mijlocul cimitirului
De la Dragoș Băncescu am aflat și povestea cimitirului rădăuțean, unicul din țară străbătut de o cale ferată. O „ciudățenie”, un amănunt spectaculos, dar care nu are puterea să umbrească însemnătatea acestuia ca loc al memoriei orașului. „Amenajarea cimitirului actual datează din 1842, iar un an mai târziu locul a fost sfinţit de către vicedecanul Bucovinei - Stieber. Perimetrul era compact la acea vreme şi s-a hotărât ca partea stângă să aparţină ortodocşilor, iar cea dreaptă catolicilor. În 1896, când a început construcţia liniei ferate către Seletin (n.r., sat din raionul Putila, regiunea Cernăuți, azi Ucraina), austriecii au străpuns cimitirul, iar osemintele rezultate în urma acestei operaţiuni au fost reînhumate în cele două capele, dispuse faţă în faţă, aproape de poarta de intrare. Capela din stânga i-a primit pe ortodocşi, iar cea din dreapta pe catolici. Apoi cimitirul s-a extins către vest şi către sud”, povestește Dragoș Băncescu.
Astăzi, o simplă trecere prin cimitirul central te convinge că lucrurile stau exact ca la sfârșitul secolului al XIX-lea. Calea ferată desparte în continuare cimitirul în două; lumina albă, cu cadență, e cea care îți permite să treci peste linie, dintr-o parte în alta. Iar crucile mormintelor se văd, ca într-un efect de oglindă, și dintr-o parte, și din cealaltă.
De o despărțire clară între mormintele ortodocșilor și cele ale catolicilor acum nu mai ține nimeni cont. Cimitirul s-a tot întins, cruci mai noi șed acum lângă cele de odinioară, construind o trainică și nesfârșită legătură între rădăuțenii din toate timpurile.
Profesorul lui Eminescu, înmormântat la Rădăuți
Printre mormintele vechi am descoperit și frumosul monument al lui Ernst Rudolf Neubauer, fostul profesor al lui Eminescu de la Cernăuți. O personalitate pe cât de interesantă, pe atât de puțin cunoscută în spațiul românesc. De Rădăuți l-a legat ultima parte a vieții, când a fost primul director al Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”. „Ernst Rudolf a absolvit Filosofia la Universitatea Carolină din Praga, studiind apoi Dreptul la Viena. Revoluţia de la 1848 l-a găsit la cârma celui mai radical ziar austriac. Doi ani mai târziu a primit medalia de aur pentru lucrarea «Osterreichische patriotische Lieder», dar, neuitându-se activitatea sa revoluţionară, acesta a fost «promovat» cu un surghiun în ceea ce pe atunci era considerată «Siberia» Imperiului Habsburgic, respectiv estica provincie Bucovina”, spune Dragoș Băncescu.
El s-a ridicat însă deasupra tuturor acestor piedici, devotându-se Rădăuților și rădăuțenilor. După ce 22 de ani a fost profesor la Gimnaziul din Cernăuți, avându-l ca elev și pe Eminescu, a devenit directorul liceului din Rădăuți, unde a lucrat timp de 10 ani, până la pensionarea sa, în 1883. În 1876, a donat acestui liceu „250 de cărţi din biblioteca personală, 50 de hărţi geografice, 50 de monede şi două ierbare”. A murit în mai 1890 și, după cum povestește Dragoș Băncescu, „a dorit să fie înmormântat în hainele cu care s-a internat în spital”.
Monument semnat de sculptorul Emil W. Becker
Tot în cimitirul central din Rădăuți se găsește și unul dintre cele mai frumoase monumente ale orașului, la fel de valoros ca multe dintre cele despre care se vorbește adesea la nivel național. Este cel dedicat militarilor germani din Bucovina care au luptat în armata austro-ungară. A fost ridicat pe soclu în anul 1940, în parcela militarilor decedați în Primul Război Mondial, fiind opera lui Emil Wilhelm August von Becker (1881-1952), strălucit sculptor, prea puțin pomenit de istorie, deși a contribuit masiv, cu talentul și priceperea sa, la realizarea multor monumente de for public din România. Originar dintr-o familie germană cu tradiție în arta gravurii și a modelării (străbunicul a făurit bijuterii pentru țarul Rusiei, tatăl său a restaurat ornamentele de plumb ale Mănăstirii Curtea de Argeș, la cererea regelui Carol I), Emil W. Becker a fost sculptor al Casei Regale a României. „Mormântul ostașului necunoscut” din parcul Carol din București, strămutat în perioada comunistă la Mausoleul de la Mărășești, „Clopotul încoronării” din Alba Iulia, cel care a bătut prima dată la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria ca regi ai României Mari, sculpturile din Mausoleul de la Mărășești - toate acestea îi poartă semnătura.
Oameni ai Rădăuților
De fapt, pe aleile acestui cimitir te întâlnești cu istoria la fiecare pas. Foarte des cu istoria mai mică, locală, dar așa de importantă, tocmai pentru că întotdeauna istoriile mici ne-au construit istoria mare. Poetul Mihai Horodnic, mort la 19 ani, un talent uriaș, asemănat adesea cu Labiș, dar puțin amintit de memoria publică, odihnește aici. Preotul Arcadie Repta, fiul cunoscutului mitropolit bucovinean de la răscrucea secolelor XIX-XX, Vladimir Repta, își are tot aici mormântul. În apropiere - cripta familia Aniței Nandriș, autoarea durerosului volum de mărturii din gulagul sovietic - „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”. Apoi mormântul soților Samuil și Eugenia Ioneț, ambii învățători, fondatorii unuia dintre cele mai înzestrate și relevante muzee de etnografie din țară - cel de la Rădăuți, care astăzi le poartă numele. „Mi-l aduc aminte foarte bine, când, pe la sfârşitul anilor ‘50, se plimba ajutându-se de un baston pe Bogdan-Vodă, stradă pe care, la numărul 21, domicilia. Zâmbea cu amabilitate în stânga şi-n dreapta, abordând în permanenţă o ţinută jovială, comunicativă, binevoitoare. A fost învăţător, întemeietor de muzeu, director şcolar, senator. Samuil Ioneț era un domn adevărat, produs al unui alt sistem educaţional, venea din altă lume şi a plecat odată cu ea”, consideră Dragoș Băncescu.
Mormântul „Pilotului Unirii”
Străjer al eternității a devenit, din 1980, printre mormintele rădăuțenilor simpli, și cel cunoscut ca „Pilotul Unirii”, Vasile Niculescu (1891-1980). Un monument amenajat în anii din urmă dă seamă asupra felului în care localnicii au conștientizat că trebuie să-i onoreze memoria. Probabil că numele lui, la fel ca amintirea actelor sale de curaj, ar fi rămas într-un anonimat similar anilor pe care i-a trăit în a doua parte a vieții drept ceasornicar în Rădăuți. Însă în Anul Centenar (2018), povestea „Zborului Unirii”, realizat de nimeni altul decât Vasile Niculescu, a făcut înconjurul presei românești, iar memoria colectivă, într-un gest reparator, i-a rezervat un binemeritat și, sperăm, veșnic loc.
La 23 noiembrie 1918, pe timp de iarnă grea, Vasile Niculescu, alături de copilotul Victor Precup, a reușit imposibilul - să zboare, traversând Carpații, de la Mărgineni (jud. Bacău) până la Blaj și să facă, astfel, legătura pe calea aerului între Marele Cartier General aflat în exil la Iași și Consiliul Național Român, proaspăt constituit în Transilvania. „Vasile Niculescu, fecior de preot, a refuzat să calce pe urmele tatălui său şi şi-a îndeplinit visul. Şi-a desfăcut aripile şi a zburat în vremea când văzduhul era doar la îndemâna câtorva pământeni. Dintre milioanele de români, lui i-au hărăzit sorții să devină solia aşteptată de fraţii săi aproape o mie de ani. Un mileniu s-a topit într-o secundă. Mesajul transmis de guvernul român, dus într-o simplă geantă de maiorul Precup, conţinea, în esenţă, asigurarea că Regatul va fi trup şi suflet alături de Transilvania, de Banat, de Crişana, de Maramureş”, povestește Dragoș Băncescu.
Zborul a fost realizat „cu un avion Farman (deschis), în condiții de temperatură de -40 de grade, urmat de o aterizare pe teren accidentat, într-un teritoriu încă aflat sub ocupație”, după cum avea să povestească Astrid Balan-Mallet, nepoata aviatorului.
Mormintele oamenilor care au făcut istoria oraşului
Poveștile celor care și-au rânduit aici nemurirea se rostesc fără cuvinte. Cea a târgului luminat prin sârgul dăscălimii o spun crucile învățătorilor. Cea a bunei rânduieli din oraș o spun mormintele primarilor, cea a grijii pentru sănătate o spun criptele medicilor, cea a alinării sufletelor o spun mormintele preoților. Și peste toate marea poveste a oamenilor de toate felurile - simpli români bucovineni, germani, austrieci ori polonezi, cei care și-au amestecat viețile în fermentul atât de trebuitor orașului pentru a renaște, pentru a se reinventa odată cu fiecare generație. Și pentru a dăinui. Ca orice alt cimitir al unei comunități, și cel de la Rădăuți e o oglindă a orașului. Trebuie să pășești pe aleile sale ca să înțelegi locul în care ai ajuns. Și poate chiar să meditezi la înțelepciunea simplă, săpată în piatra vreunui mormânt, pentru eternitate: „Viața e un anotimp al ispășirii în trup, spre a nemuri în izbăvire”.