La Sihăstria, după 40 de ani (II)

Părintele Victorin Oanele a învăţat de la marii călugări ai mănăstirii arta smereniei, iubind discret, fără ostentaţie, rugăciunea. Când multiplele ascultări nu-i îngăduiau prezenţa fizică la slujbele liturgice, absenţa era suplinită de rugăciunea tainică a minţii şi de părerea de rău că nu se putea alătura fraţilor rugători din biserică.

Asculta cuviincios la consiliile mănăstireşti sfaturile cunoscuţilor duhovnici - între ei, părinţii Paisie şi Cleopa, pe care i-a iubit îndeosebi - şi recunoştea înaintea lor, cu sinceritate de copil, neputinţele pe care le purta, ca orice muritor, în propria-i desagă.

Unul dintre călugării bătrâni ai Sihăstriei îmi povestea ce însemna de fapt ascultarea într-un anumit loc, cum ar fi grădina sau gospodăria obştii. Era ordine desăvârşită. Straturile, grămezile cu lemne, stâna şi grajdurile, căpiţele cu fân şi toate celelalte erau parcă pregătite pentru filmări speciale. De unde moştenise stareţul această dragoste pentru frumos, pentru lucrul bine făcut, pentru casa lui Dumnezeu? Poate din casa părinţilor săi, aflată în satul Poiana din ţinutul Vrancei, mama lui trăind un veac şi ducându-se la Ceruri cu dezlegare arhierească şi cântare cuviincioasă de îngropăciune.

Râvna stareţului Victorin şi adevărata "revoluţie" făcută la Sihăstria n-au fost privite cu ochi buni. Cei mai mulţi cunoşteau planurile lui. La un moment dat, la Sihla au început lucrările îndrăzneţe (pentru vremea aceea) ale unei case noi, încăpătoare şi foarte trebuincioase în locul respectiv. Ce a urmat se ştie, părintele Victorin a cunoscut umilinţa exilului, fiind înlocuit în anul 1983 şi trimis "de canon" la Mănăstirea Râşca. Acolo l-am cunoscut şi am făcut împreună (eu la strană) câteva Liturghii. A slujit la Râşca 40 de zile, în mare smerenie şi nădejde în ajutorul Celui Preaînalt. La Sihăstria, o parte a obştii îl aştepta acasă, iar părintele Paisie se ruga stăruitor pentru această întoarcere. Avva Cleopa a afirmat atunci că va fi dărâmarea mănăstirii, dacă nu revine Victorin. Nu după mult timp s-a reîntors. Avea inima mâhnită, nu doar de încercările prin care trecuse, cât mai ales de atitudinea unor oameni. S-a pus din nou pe treabă. Până la revoluţie a consolidat şi a înfrumuseţat biserica cea mare, schimbându-i acoperişul şi înnoindu-i pictura. A mărit clopotniţa şi a turnat un clopot de trei tone, făcut să vuiască munţii la vreme de priveghere şi sărbătoare. După 1990 a lucrat fără astâmpăr, înfăptuind la Sihăstria un adevărat miracol, îmbrăcat în zidiri noi de biserici ("Sf. Teodora de la Sihla" - ca şi o catedrală, "Sf. Ioan" de la cimitir, "Sf. Mina", "Sf. Daniil Sihastrul", "Sf. Cruce" de la Poiana lui Ioan, "Sf. Teodora - Codrii Paşcanilor", un paraclis la Schitul "Sf. Mina"), case mănăstireşti, trapeze, chilii şi nenumărate acareturi, punându-şi sufletul pentru toate şi cercetând în fiecare zi teritoriul mănăstirii aşezat pe vetre pustniceşti cu istorie, care înseamnă aproape patru veacuri de rugă, nevoinţă şi dăruire pentru Hristos şi semeni.

Arhimandritul Victorin a avut şi alte realizări peste care şi-a pus amprenta. În fiecare zi, zeci sau, uneori, peste o sută de persoane au lucrat la zidirea din nou a Sihăstriei. Cu eforturi aproape supraomeneşti, cu chibzuinţă şi mai ales cu darul lui Dumnezeu, mănăstirea a îmbrăcat haină prea împodobită, devenind cunoscută în toată lumea ortodoxă.

Părintele Victorin s-a învrednicit să tundă în monahism peste 200 de novici, unul dintre novici devenind al VI-lea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, iar altul, Episcop-vicar în Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale.

A întâmpinat la Sihăstria patriarhi şi mitropoliţi din toată cuprinderea ortodoxă, a fost gazdă pentru regi, prinţi, prim-miniştri şi înalţi demnitari. Mănăstirea Sihăstria a fost vizitată în timpul stăreţiei arhimandritului Victorin Oanele de numeroşi întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe surori şi de mari ierarhi ai lumii ortodoxe, unii dintre ei invitaţi special în timpul arhipăstoririi la Iaşi a Mitropolitului Daniel Ciobotea.

Astfel, Arhiepiscopul Constantinopolului, Noua Romă şi Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Partenie al Alexandriei, Pavle al Serbiei, Hrisostom al Ciprului, Hristodulos, fericitul Arhiepiscop al Atenei, Sava al Varşoviei, Ioan al Kareliei, Ieronim al Atenei (ca Mitropolit al Tivei şi Livadiei), Teoctist şi Daniel ai Bisericii Ortodoxe Române şi mulţi alţii au înălţat rugăciuni fierbinţi în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, în care, la jumătatea veacului al XVII-lea, şapte sihaştri de la Mănăstirea Neamţ au întemeiat Sihăstria lui Atanasie, cum se numea atunci. A aşezat la masă în duminici şi sărbători 500-600 de oameni şi a pus în traista nevoiaşilor mai multe măsuri de făină, un boţ de brânză şi câţiva arginţi. A organizat hramuri măreţe, cu arhierei şi slujitori aleşi, i-a primit pe toţi cu bucuria monahului statornic şi a părintelui binevoitor. În câteva rânduri a călătorit şi el în străinătăţuri, făcându-se pelerin pe urmele paşilor Domnului la Ierusalim şi-n Ţara Sfântă ori pe calea sfinţilor la Athos, în Elada, Italia şi-n alte locuri cunoscute. A cules de peste tot nectarul realizărilor, a apreciat şi a adus ce este bun acasă la el, învăţând din experienţa altora şi dorind să-i înveţe pe ucenicii ascultători taina monahismului de la cumpănă de milenii.

Arhimandritul Victorin Oanele este şi un om al pravilei şi rugăciunii. Participarea lui la slujbele comunitare este una deplină, în duh filocalic, cu lacrimile părerii de rău pentru imposibilitatea prezenţei permanente în tinda bisericii. Liturghia o săvârşeşte în duhul evlaviei călugărilor sihăstreni, fără mişcări liturgice exacte, dar cu dorul sfânt al împărtăşirii din Izvorul cel fără de moarte.

Părintele Victorin a învăţat multe de la părinţii duhovniceşti pe lângă care a vieţuit. Avva Paisie Olaru i-a fost mai mult decât un părinte. Bătrânul îi înţelegea felul de-a fi şi dorinţa lui de-a spori frumuseţea vechii sihăstrii. S-a creat între ei o filiaţie duhovnicească şi o iubire care merge dincolo de mormânt. Aşa putem înţelege aşezarea mormântului său la picioarele marelui nevoitor.

A devenit de ceva ani cel mai longeviv stareţ al locului, dar în acelaşi timp, cu cele mai bogate realizări în spaţiul mănăstirii, cu împliniri care uimesc pe oricine şi care-l aşază, fără tăgadă, în istoria monahismului românesc şi a Bisericii noastre.

Dacă-l va întreba cineva de anii stăreţiei, de încercările şi bucuriile acestor ani, părintele Victorin va răspunde că n-a făcut nimic bun, că a pierdut timpul, că abia de-acum va încerca să-şi schimbe felul de-a fi.

Împlinirea celor 40 de ani de jertfelnică slujire a Mănăstirii Sihăstria este aşadar o sărbătoare. Părintelui Victorin i se datorează multe. Într-o zi, istoria mănăstirii va consemna cu de-amănuntul perioada aceasta de care vorbim. Numele chinoviei este acum amintit în mediile ortodoxe internaţionale şi nu numai. La fel numele şi faptele stareţului Victorin. Ucenic credincios al părinţilor de pioasă amintire, încercat în lupta războiului duhovnicesc, arhimandritul Victorin se acoperă cu haina smereniei. Atât de mult a lucrat, încât nu mai poate cuprinde cu piciorul teritoriul, spaţiul respectiv al mănăstirii. Îl cuprinde însă cu sufletul, interesându-se până la amănunt de toate, cu prospeţimea unui veşnic îndrăgostit de mănăstirea lui.

Dincolo de vorba aspră pe care o păstrează vrânceanul sihăstrit, se ascunde o puternică iubire pentru monahii din preajmă şi mai ales pentru Mănăstirea Sihăstria. Fiecare cărămidă ori lespede de piatră şi absolut toate lucrările înălţate într-o perioadă de aproape 60 de ani înseamnă de fapt totala dăruire şi slujire a stareţului arhimandrit Victorin Oanele, octogenarul care şi-a păstrat, în ciuda anilor care au trecut, o exemplară tinereţe.