Lăcaşul salvat de cărturarul Dumitru Furtună

Astăzi, drumul bisericuţelor de lemn din Moldova se opreşte la Strahova, în imediata vecinătate a Dorohoiului (judeţul Botoşani), acolo unde există un lăcaş ridicat de obştea satului la sfârşit de secol XVIII şi care, în 1928, a fost salvat de la dispariţie de preotul cărturar Dumitru Furtună.

 

Sat vechi, răzeşesc, întemeiat într-un căuş de vale, străjuit de dealul Polonic, Strahova a păstrat până astăzi, în ciuda apropierii sale de oraş, aerul unei comunităţi patriarhale. Deloc întâmplător, deci, bisericuţa de lemn construită în veacul al XVIII-lea a rămas în picioare până în zilele noastre.

 

Înălţată pe un dâmb din mijlocul satului, de unde privirea poate ajunge până departe, spre drumul Sucevei sau spre Cobîla Dorohoiului, bisericuţa pare un străjer atent, gata să protejeze întreg spaţiul. În jur, la umbra crucilor, s-a strâns, în timp, încă un sat. Strahovenii de odinioară se odihnesc aici, sub streaşina bisericii în care s-au botezat şi au fost cununaţi, pecetluind tainica legătură dintre trecut şi prezent.

 

Cu siguranţă, destinul acestei ctitorii de lemn ar fi fost altul dacă, la începutul secolului trecut, preotul Dumitru Furtună, un cărturar de renume al epocii, întemeietorul Seminarului Teologic din Dorohoi, nu ar fi depus eforturi neobosite pentru a o salva. Monument istoric, lăcaşul se afla atunci într-o stare de degradare accentuată. Vizitându-l şi simţind pericolul iminent, părintele Furtună, ajutat de elevii seminarişti, l-a renovat din temelii.

 

Graţie acestei munci susţinute, azi satul Strahova are încă în picioare nu doar bisericuţa străbunilor, ci şi o parte importantă din istoria sa. „Bisericuţa asta e simplă, e făcută după puterea oamenilor. Cred că asta te cucereşte cu totul la un lăcaş de lemn“, consideră părintele Marius Onofrei, parohul de la Strahova.

 

O legendă a locului spune că bisericuţa ar fi existat încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi că voievodul însuşi, venind la Cobîla (cabela), satul vecin, unde existau grajdurile domneşti, să-şi vadă caii, ar fi coborât să se închine şi aici. Nu există însă date care să confirme această ipoteză. 

 

Bisericuţa este atestată documentar în 1756, aşa cum se arată şi în pisania de la intrare, realizată în 1928. „Această biserică s-a făcut la 1756, martie, de poporanii din Stracova, iar în anul 1928, noiembrie 21, s-a înnoit după chipul ei vechiu şi ca un semn de sufletească legătură cu un sat de drept credincioşi creştini din preajma oraşului Dorohoi, prin osârdia preotului econom stavrofor Dumitru Furtună, directorul seminarului nostru din Dorohoiu, ajutat de Ilie Airinei şi de săteanul C. Pălimariu.“ 

Lăcaşul este construit din bârne de stejar, pe tălpi de stejar şi temelie de piatră, iar acoperişul este de draniţă. Pereţii sunt blăniţi cu scândură atât la interior, cât şi la exterior, tehnică frecvent întâlnită în cazul construcţiilor de lemn, la care se recurgea în special pentru protecţia de curenţi şi umezeală. „Cred că în 1928 biserica a fost modificată radical. A fost consolidată, poate chiar refăcută integral. Nu s-au păstrat, din păcate, foarte multe date referitoare la istoricul ei. Tot atunci a fost blănită cu scândură pe interior şi exterior. De asemenea, partea de sus a catapetesmei a fost pictată cu elevii de la seminar“, explică pr. Marius Onofrei.

 

Cele mai recente reparaţii au fost făcute în ultimii ani, fiind înlocuită scândura cu care era blănit exteriorul, consolidată fundaţia şi înlocuită draniţa de pe acoperiş. „Am vrut să mă asigur că la exterior totul este bine făcut, tocmai din dorinţa de a putea conserva cât mai bine interiorul“, explică părintele Onofrei.

Din păcate, cele mai vechi icoane şi obiecte de cult păstrate în acest lăcaş nu merg, în timp, mai departe de 1928, data refacerii sale generale. 

 

Catapeteasma este aşezată pe un perete construit din zid, aşa cum este şi peretele despărţitor, cel mai probabil cu rol de susţinere a lăcaşului. Partea de jos a catapetesmei prezintă o pictură destul de veche şi valoroasă sub aspectul stilului. Cele mai preţioase odoare păstrate sunt icoanele împărăteşti.

În lucrarea „Legendele Dorohoiului“, Elena şi Octav Guţic consemnează că, în vechime, denumirea satului era Strachina, după forma depresiunii în care se închegase aşezarea: „În jur se întindeau pădurile de pe cumpăna apelor ce desparte bazinul Siretului de cel al Jijiei. Cu câteva secole în urmă, în aceste păduri hălăduiau în voie jivinele sălbatice, dar şi oamenii oropsiţi de soartă care, în disperare, deveniseră tâlhari şi haiduci. Negustorii slavi, mai ales cei ucraineni şi polonezi, care cumpărau pe vremuri iepe din crescătoria de la Cobîla Dorohoiului, vecină cu satul Strachina, înspăimântaţi de vecinătatea codrilor, au dat vechii localităţi Strachina numele de Strahova (strah - spaimă, frică)“.

 

Oficial, localitatea Strahova este atestată documentar în 1746, cu 10 ani înaintea bisericii. „În decursul veacurilor, satul a aparţinut, din punct de vedere administrativ, comunelor Şendriceni, Lozna sau Broscăuţi. În istoricul lui Ghibănescu se arată că Strahova şi Trestiana erau o singură moşie şi aparţineau boierilor Calimachi“, explică pr. Marius Onofrei.