Lacrimi și akedie
Amma Sincletica a zis: „Există o tristețe folositoare și există o tristețe distrugătoare. Tristețea folositoare este aceea care ne face să plângem păcatele noastre și slăbiciunea aproapelui nostru și nu ne lasă să cădem din hotărârea noastră de a ajunge la bunătatea desăvârșită. Și există o tristețe de la dușman, complet irațională, pe care unii o numesc akedie. Acest duh trebuie gonit, îndeosebi prin rugăciune și psalmodie”.
Amma Sincletica observă, așadar, că sub experiența tristeții propriu-zise se ascund trăiri radical diferite. Există o tristețe folositoare, după cum există și una distrugătoare. Ele se deosebesc atât prin efectele pe care le au, cât și prin rădăcina din care pornesc. Tristețea folositoare se naște din smerenie, care atinge și sensibilizează sufletul și îl curăță. Nu închide sufletul în sine însuși, ci îl deschide spre Dumnezeu și spre aproapele, cu lacrimi de pocăință și cu o inimă compătimitoare. Este o tristețe luminoasă, plină de nădejde, care alungă întunericul din inimă.
Pe de altă parte, există o tristețe pe care Amma o numește „de la dușman” - akedia. Nu este doar o simplă melancolie sau o lipsă de chef, ci o împietrire a sufletului, o moleșire sufletească adesea subtilă, care se poate ascunde sub aparențe duhovnicești. Este tristețea mândriei, a deznădejdii camuflate în luciditate, a acelui „nu are rost” care frânge voința și destramă orice elan. Akedia nu te face să plângi cu nădejde, ci te cufundă într-o lâncezeală dureroasă și sterilă. E o durere ce paralizează sufletul.
Această tristețe vine adesea ca o reacție la neîmplinirea așteptărilor pe care le avem despre noi înșine. Ne imaginăm că ar trebui să fim deja mai buni, mai drepți, mai smeriți. Și când descoperim că nu suntem așa, în loc să ne smerim, ne revoltăm în taină împotriva propriei slăbiciuni și cădem în mâhnire. Ba mai mult, s-ar putea ca această revoltă să meargă chiar împotriva lui Dumnezeu. În realitate, nu ne întristăm pentru păcat, ci pentru eșecul imaginii idealizate despre noi. Aceasta este tristețea egoului rănit.
Amma Sincletica nu ne lasă fără soluție. Ea spune limpede că acest duh trebuie gonit, și „prin rugăciune și psalmodie”. Adică prin acțiune, prin ieșirea din cercul vicios al propriei autoanalize sterile. Rugăciunea - mai ales cea rostită cu gura, când mintea nu mai poate, și cântarea psalmilor - adică punerea în mișcare a trupului și a sufletului, sunt căile de ieșire din abisul akediei.
Tristețea mântuitoare e roditoare: naște lacrimi, blândețe, milă, compătimire, pocăință. Tristețea akediei e stearpă: naște uscăciune, oboseală, ruptură de oameni și de Dumnezeu. Înțelepciunea este a le putea deosebi pe cele două și a le trata adecvat.
Amma Sincletica ne arată că uneori cea mai mare luptă a noastră nu este împotriva ispitelor exterioare, ci împotriva acestui duh nevăzut care ne face să abandonăm lucrarea duhului în cea mai periculoasă vreme: în vremea liniștii aparente. Numai trezvia, rugăciunea și psalmodia ne pot reaprinde mișcarea spre Dumnezeu.
Căci, în cele din urmă, nu orice lacrimă e pocăință și nu orice suspin e sfințenie. Dar orice suspin smerit poate deveni rugăciune, iar orice cădere poate fi începutul ridicării - dacă în adâncul ei palpită acea dorință spre Dumnezeu.